Idei de amenajare a băii - Oglinda
Luptele pentru putere cu copiii și cum ieșim din ele?

Copiii mei sunt ca orice copil de pe lumea asta. Sunt bucuroși, țopăie, dansează, se joacă, fac ceea ce îi rog să facă, mănâncă, dorm, complotează, se supără, se înfurie, lovesc, țipă, se împing, au și mușcat, de toate. Am trecut cu ei prin tot felul de etape, normale toate, unele mai ușoare pentru mine, altele mai ușoare pentru ei, unele grele pentru toți.

Filip a încetat să lovească destul de recent. Anul trecut pe vremea asta Filip lovea și mai și musca atunci când era furios. Avea doi ani. Treceam deja doua oară prin etapa asta. Știam că va trece, însă cred că cea mai grea perioadă din viața unui părinte de copil mic este atunci când vezi cum copilul tău rănește pe altcineva, în ciuda faptului că a fost crescut cu blândețe, cu empatie, compasiune, fără niciun fel de violență. Există copii care nu trec prin etapa asta. Unii dintre ei nu trec pentru că așa e felul lor, alții nu trec din frică.

Oricât de mult aș fi înțeles motivul pentru care ei sunt agresivi cu alți copii, că e o etapă normală, că nu-i ajută creierul rațional să se controleze, că rolul meu este să îi ajut să se oprească, mi-a fost tare greu să depășim provocarea asta. În fine, am depășit cu bine etapa învățând din ea o lecție foarte importantă: aceea de a recunoaște emoțiile celuilalt, de a simți compasiune, de autocontrol. Cu alte cuvinte, motivul pentru care acum copiii mei nu mai lovesc și nu mai mușcă, este pentru că nu vor să facă rău altcuiva și pentru că asta-i mai important pentru ei decât furia de moment.

În perioadele în care treceam prin episoadele astea de agresivitate, i-am ajutat mult să găsească alternative. E în regulă să fii furios și e în regulă să arăți asta, și nu e în regulă să rănești, să te rănești, sau să distrugi. Din fericire etapele au trecut mai repede decât mi s-a părut mie la momentul respectiv. Pe când Ema și Filip erau agresivi cu alți copii, nu ieșeam în parc sau dacă o făceam, eram lipită de ei ca timbrul de scrisoare.

Cu toată presiunea pe care o simțeam, pentru că simțit că am o mare presiune și o mare responsabilitate (și o și aveam), e un lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Bine, sunt mai multe lucruri pe care nu le-am făcut niciodată, iar astăzi o să vă povestesc despre unul. Și anume:

 

Nu mi-am obligat niciodată copiii să-și ceară scuze

Înainte ca ai mei copii să-și ceară scuze, mi s-a părut important să fac altceva. Și anume, să mă asigur că ei au înțeles ce s-a întâmplat și că le pare cu adevărat rău. Am simțit că nu ajută pe nimeni să mă duc la copilul care încă este furios și să-i spun: ”Uite, l-ai lovit. Acum cere-ți scuze.”

Mi s-a părut că prin intervenția asta, practic, învăț copilul să mintă. Poate el încă se simte îndreptățit să fi reacționat așa și nu crede că are de ce să-și ceară scuze. Că poate încă nu-i pare rău. În plus cred că nici cel rănit nu ar fi beneficiat suficient de pe urma scuzelor dacă ele veneau mecanic. Practic, și pe celălalt l-aș fi învățat același lucru. E OK să minți atunci când ai făcut o greșeală.

Așa că, în loc să trag copilul de acolo și să-i spun tare: ”Acum cere-ți scuze” sau ”Zi că-ți pare rău” am făcut altceva.

1. Am așteptat să se calmeze situația

În vâltoarea momentului oricum nimeni nu este receptiv. Copilul furios încă nu-și poate accesa pe deplin creierul rațional (pentru că, deh, e încă sub controlul emoțiilor), iar copilul agresat este speriat și poate și el furios, așa că și el este controlat tot de creierul emoțional, și nu de cel rațional. Cu alte cuvinte, amândoi protagoniștii conflictului se află într-o zonă roșie. Primul pas este să așteptăm ca amândoi să se întoarcă în zona verde, zona în care sunt receptivi la tot ce este rațional.

2. Nu mi-am făcut copiii de rușine

Atunci când ne apostrofăm copiii în public, îi facem să se simtă rușinați. Ceea ce transformă momentul și îl face să-și piardă din potențialul didactic. Ce vreau să spun este că atunci când ne facem copilul de rușine, atenția copilului se îndreaptă către sine și către rănile interioare provocate de situația în care este pus. Iar scopul nostru este acela de a învăța copilul despre cum se simt ceilalți atunci când el rănește. Nu vrem, în niciun caz, să schimbăm focusul. Și mai e un motiv, dintre multele alte motive, pentru care n-am aplicat rușinarea copilului:

3. Greșelile sunt oportunități de învățare

Asta e o lecție pe care o învăț alături de copilul meu. E greu să aplici la bătrânețe ceva ce nu ai învățat în tinerețe. Sau în copilărie. În copilăria în care cam toți am fost taxați pentru orice greșeală. Și se vede în viața noastră. Pentru mulți dintre noi e important ca atunci când identificăm o greșeală să identificăm și autorul ei. Vinovatul. Sau să ne scuzăm. Să ne eliberam de responsabilitate. Ne e frică să greșim. Ne e frică să ratăm. Deși, dacă stăm să gândim rațional și să ne răspundem la întrebarea ”OK, și ce se va întâmpla dacă voi greși?”, putem constata că răspunsul nu e nici pe departe atât de înfricoșător.

În fine. Pe copiii mei eu vreau să îi învăț de la bun început că greșelile sunt oportunități de învățare. Iar ca învățarea să se poată petrece, copilul nu trebuie să o asocieze cu o emoție așa neplăcută cum e rușinarea.

Ce poate învăța un copil dintr-un conflict cu alt copil? Ce poate învăța atunci când îl rănește pe celălalt? Poate învăța despre emoțiile celuilalt. Poate învăța despre ce simte el când vede că l-a rănit pe celălalt. Poate învăța despre cum se distrug relațiile. Poate învăța despre cum e să fii respins într-un grup care se teme de tine. Poate învăța despre cum se repară toate astea. Și dacă se pot repara.

 

4. Am identificat emoțiile copilului ”agresor”

Primul pas pe care îl facem în dialogul cu copilul nostru, e să-l ajutăm să-și identifice emoția proprie. Îl putem întreba pe copil ce a simțit înainte să lovească. Ce s-a întâmplat acolo și cum a dus asta către a-l face să se simtă în felul ăsta. Un copil mai mare poate descrie. Iar un copil mai mic poate arăta. Iar părintele poate pune în cuvinte ce a observat. ”Am observat că ai fost tare furios”, ajutându-l astfel pe copil să găsească un nume pentru emoția lui.

5. Am găsit legătura dintre emoții și comportament

E foarte important să facem clar legătura dintre emoție, acțiune și consecință, pentru ca lecția să fie cu adevărat utilă.

”Atunci când ai fost furios l-ai lovit, iar acum pe el îl doare și plânge. Ce crezi că mai simte în afară de durere?”

6. Am căutat să repare relația

Nu este suficient să identificăm emoții și să vorbim despre ele. Copilul trebuie să repare greșeala și să repare relația. E foarte important să lăsăm pe el să găsească soluții. ”Cum crezi că putem ajuta pe băiețel să se simte mai bine?”, ”Ce poți face pentru a repara ce s-a întâmplat?”

În cazul în care copilul este prea mic sau nu reușește să găsească singur o soluție, îl putem încuraja să-l întrebe pe celălalt ce are nevoie sau putem veni cu sugestii. Oricum ar fi, e foarte important să nu sărim etapa asta.

Ce ne facem atunci când copilul nu vrea să participe la repararea relației?

Sigur, nu putem obliga copilul.
Unul dintre motive este că el încă nu se află în zona verde despre care vorbeam mai sus. Și că mai are nevoie de timp.
Un alt motiv ar putea fi că el nu se simte înțeles și că nu simte că emoțiile lui contează. Un copil căruia nu i-a fost validată emoția se simte nedreptățit și atunci nu va coopera.
Alt motiv ar putea fi un disconfort fizic (foame, sete, somn, dureri).

În oricare situație s-ar afla copilul, momentul în care el se poate întoarce la joacă, va fi doar după ce va trece prin repararea relației. Dacă nu vrea și nu vrea, cu siguranță este momentul să mergeți acasă.

Iar dacă vă întreabă de ce, explicația este următoarea:

”Atunci când tu ai lovit copilul, el nu s-a mai simțit în siguranță la locul de joacă. Atunci când tu nu ai vrut să repari relația cu el, celălalt copil nu s-a simțit în siguranță lângă tine. Pentru ca el să se simtă în siguranță din nou, tu trebuie fie să repari, fie să pleci. Ai ales să pleci”

6 cărți despre frați

Ok, pentru a fi părinte de un copil, avusesem un model de acasă. Bun, rău, cum era, dar era un punct de pornire. Dar, când mă gândeam la ce știam eu despre frați, mintea mea era ușor în ceață.

Cărți pentru copii care încurajează gândirea critică și perseverența

În afară de viața noastră de zi cu zi, în care îi încurajez să gândească, să încerce, să experimenteze, citim și cărți pe tema asta. Și, dacă acum două săptămâni v-am recomandat 3 cărți despre inteligența emoțională și emoții în general, astăzi vreau să vă recomand 3 cărți care încurajează gândirea critică și perseverența.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Idei de amenajare a băii - Oglinda
Luptele pentru putere cu copiii și cum ieșim din ele?