De ce sunt eu asistenta copiilor mei
Cum m-am căsătorit eu a doua oară

Va fi vreodată suficient?Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cam asta e viața noastră, societatea noastră, în care pare că niciodată n-ar fi suficient. Alergăm de zăluzi după bani mai mulți, după diplome mai multe, după clienți mai mulți, după case mai mari, și mai mari, și mai mari, după mașini mai puternice și nu ne e niciodată suficient. Viața devine doar o alergătură după a avea mult și după a fi cineva.

Am fi tentați să dăm vina pe societate. Aste ne dictează și asta se așteaptă de la noi. ”Haina nu-l face pe om” e o expresie care încearcă să combată evidentul. Ba haina îl face pe om, felul în care el se prezintă, mașina pe care o conduce. Vă zic din experiență proprie, dacă vreți. Ca șofer de Volkswagen Golf din 2003 eram un om de rând, ca toți oamenii, ce meritau, poate, un ”bună dimineața” sec și atât. La un moment dat am schimbat mașina și m-am transformat într-un șofer de Mercedes Benz. De unde au răsărit invitații la cafele, s-au deschis porți și oportunități noi. Practic, mașina a devenit un bilet către ”lumea bună”.

 

Dar, până la urmă, chiar dacă societatea se așteaptă de la noi să avem casă cu piscină și să conducem un Mercedes Benz ca să primim respect și o mână întinsă, fuga noastră după mult, și mai mult, cel mai mult vine, totuși, din noi. Din golurile interiorului nostru, din lipsurile noastre, din viața noastră interioară superficială.

Viața noastră interioară există. E acolo și trăiește ca un bebeluș în pântecul mamei sale. Există, se dezvoltă, se mișcă. Șe mișcă atunci când o mișcă un gând, un sunet, o intenție. Transmite, oferă, se deschide. Sau, așa ar trebui. Scriam aici despre fetița din casa rotundă, fetiță care, până la urmă, renunță și tace.

Tace și viața noastră interioară atunci când îi e prea greu. Atunci când crede că așa e mai bine pentru ca noi să nu murim de nefericire. Dispare viața noastră interioară, cu tot cu vitalitatea noastră. Vedem oamenii pe străzi. Lenți sau rapizi, înalți sau scunzi, grași sau slabi, agitați sau calmi, dar gri toți. Gri și fără sclipiri în ochi, gri și fără viață în ei. Fără emoții. Oameni care au uitat ce înseamnă să te bucuri cu adevărat, oameni care nu știu cum se simte tristețea, oameni care au atâta furie reprimată în ei, încât mușchii nici nu le mai permit să zâmbească. Oameni care nu-și recunosc privirile în oglindă, oameni care nu-și recunosc durerea de pe fețele împietrite de lipsa forței vitale.

 

Toți oamenii ăștia gri trebuie să-și umple golul cu ceva. Vor să simtă și caută să simtă. Caută stimuli din exterior, pentru că cei din interior sunt amorțiți. Caută viteză, caută stroboscoape, caută adrenalină, de fapt. Caută obiecte, multe obiecte. Obiecte care bucură limitat, apoi dispar în hăul interior, unde stă ascunsă și vitalitatea și forța de a trăi cu adevărat, cu intenție și nu din inerție.

Eu sunt jumătate gri, jumătate colorată. Încep să simt mai mult (nu-i mereu ușor), încep să vreau mai puțin. Încep să înțeleg că sufocarea nu vine din exterior, din casa aglomerată, ci din interior. Când vreau să simt, nu mai dau muzica tare în boxe și nici nu mai cauta aglomerația. Când vreau să simt, închid ochii și mă uit în mine. Acolo e tot. Totul ascuns sub un strat gros de praf. Și în fiecare zi mai scot câte ceva din tot, mai curăț și șterg, văd culorile adevărate, apoi pun la loc. Știu. Cândva, totul îmi va fi suficient. Totul și o cafea.

Emotii date pe fata - Paul EkmanȘi pe tema emoțiilor și vieții interioare, am și o recomandare de autor: Paul Ekman. Dacă vreți să-l citiți în română, vă recomand ”Emoții date pe față” (de altfel, cred că nici nu a mai fost tradusă și alta)

La voi cum e? Aveți destul? Cu adevărat suficient?

 

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

De ce sunt eu asistenta copiilor mei
Cum m-am căsătorit eu a doua oară