Stil de iarnă pufos
Idei îndrăznețe de amenajare a holurilor

copil miorlait

”Miorlăiala” copiilor e unul din comportamentele lor care îi deranjează cel mai tare pe adulți. Și pe care, cel mai des, adulții îl iau în derâdere. Până la urmă, nu urlă și nu plânge. Doar se miorlăie. Miorlăiala nu e de luat în serios, nu?

Ba da. Miorlăiala e unul din comportamentele copiilor care trebuie să primească multă, multă atenție. În special miorlăiala constantă, aia care ne scoate cel mai mult din minți.

”Miorlăie de când se trezește până când se culcă” –  e o frază pe care o aud foarte des în consiliere, mai ales de la părinți cu copii mici, de 1, 2, 3 ani. Copiii mai mari miorlăie mai puțin, dar mai miorlăie și ei. Miorlăie orice ar face părintele, oricât ar încerca să-l împace sau să-l distreze. Pare permanent nemulțumit. Spre deosebire de plâns sau de râs, miorlăiala asta pare să apară de nicăieri. Plânsul și râsul pornesc de la ceva. Dar miorlăiala vine de niciunde.

De ce miorlăie copiii?

Miorlăitul copiilor poate veni din mai multe locuri.

Unul din motivele pentru care un copil poate fi mai mereu nemulțumit și miorlăit, ar putea fi o cauză medicală. Poate îl doare gingia sau burta sau îl supără altceva și nu poate spune ce. Durerile de dinți pot fi foarte sâcâitoare, de exemplu. Înainte să credeți că miorlăiala asta e degeaba și că nu vine de nicăieri, cercetați și cauze medicale.

Un alt motiv ar putea fi faptul că băiețelul sau fetița ta are niște emoții puternice, pe care nu reușește să le trăiască. O furie, o frică, o tristețe neexprimate nu dispar în neant. Adică dacă atunci când un copil din parc îi ia găletușa iar copilul se supără și începe să plângă, iar mama sau tata sau bunica îi spun să se liniștească, să nu plângă, să nu facă o criză, emoția respectivă (fie că e furia că i s-a întâmplat o nedreptate, fie că e tristețea că a pierdut ocazia de a se juca el/ea cu găletușa, fie că e teama pe care a simțit-o atunci când un copil, poate amenințător, a venit să i-o ia) nu a dispărut pur și simplu atunci când copilul a tăcut. Nu. Emoția a intrat într-o oală cu capac din creierul lui. Peste ea, a fost îndesată o altă emoție neexprimată. Peste ea alta și tot așa, până când capacul nu s-a mai putut închide. Și de aici, oala are două soluții. Să explodeze data viitoare când se întâmplă ceva, aruncând toate emoțiile în toate direcțiile (cum reacționăm atunci când vine ”picătura care a umplut paharul”) sau să deschidă o supapă, prin care să scoată câte puțin din emoții, doar cât să nu explodeze.

Supapa aia lasă miorlăiala să iasă. Oala nu se golește, emoțiile nu dispar și nici miorlăiala.

oala cu emoții

Ce facem cu miorlăiala?

După explicația asta destul de vizuală, soluția poate părea clară. Pentru ca miorlăiala să înceteze, emoțiile trebuie să iasă de acolo. Cum le scoatem?

Copiii își exprimă foarte bine emoțiile arătându-le sau vorbind despre ele, în joc. Un copil non-verbal îți va arăta de o mie de ori cum a venit un băiețel și i-a luat găletușa și va retrăi emoția și supărarea până când ea se va stinge. Un copil verbal, va pune în joc. Două mașinuțe stau în garajul lor, iar una îi ia o roată celeilalte.

Copiii se descarcă emoțional prin alergat, prin sărit, prin țipat, prin activități de contact fizic, prin dans.

Sau prin desenat, cântat, lucrul cu lut, cocă sau plastilină.

Foarte mult copiii se descarcă prin râs, așa că o joacă bună, fizică și cu mult râs, descarcă multe emoții.

Și cel mai mult, ei se descarcă prin plâns.

Cum reacționăm atunci când se miorlăie?

 

Dacă miorlăiala durează de ceva vreme și tot pare să nu mai dispară, iar copilului pare să nu-i convină nimic și orice ai face e greșit, gândește-te că poate ar trebui să aplici metodele de mai sus. Caută momente și lucrează cu copilul, conectează-te cu el și provoacă-l la joc. Faceți activități fizice distractive, alergați unul după celălalt și râdeți mult, luptați-vă cu perne, săriți pe pat sau în trambulină, țipați într-un borcan.

Iar când e miorlăit, nu ajută mereu să-i faci pe plac. Câteodată poate te regăsești chiar gândindu-te ”Wow, se poartă de parcă și-ar căuta motive de plâns”. Posibil chiar să facă asta. Să caute motive de plâns pentru a se descărca emoțional. Nu e vorba despre paharul albastru și nici despre cel roșu. Ci despre copil și emoțiile lui.

Oricât de mic ar fi copilul, îi poți spune chiar așa:

– Văd că ceva te face să nu te simți ok. Nu cred că e culoarea paharului. Nu o să-ți dau un pahar albastru acum și sunt aici să te ascult.

Și nu-i schimbi paharul, ci stai acolo lângă el sau cu el în brațe (dacă îți permite) și asculți. Cuvintele grele (dacă e mai mare) sau plânsul. Și asculți atât cât poți tu sau cât are copilul de plâns. Copiii mai mari vor trece prin tot felul de etape în procesul ăsta. De la a insista să primească acel pahar, la a căuta alinare artificială pentru a nu mai plânge (emoțiile sunt grele și le e greu și lor cu ele), până la a ajunge la motivul real până la urmă. ”Nu vreau să rămân singur la grădiniță dimineața” sau ”Mi-e frică de Radu” sau alte trăiri pe care le mai au ei. Da, chiar și un copil de 3 ani poate ajunge la motivul real al supărării lui până la urmă… Vă spun asta din experiența cu copiii mei și cu cei din consiliere.

Atâta doar că trebuie ca voi, părinții, să fiți disponibili emoțional în momentul ăla, pentru ca cel mic să se deschidă. Dacă în clipa aia simțiți că sunteți prea obosiți, copleșiți, nu aveți energia sau puterea să faceți asta, amânați momentul până când veți putea asculta supărarea copilului cu empatie și compasiune.

Aveți în vedere că dacă sunt multe emoții acumulate, procesul poate dura mai mult.

Cum evităm miorlăiala?

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Ideal ar fi să nu ajungeți în punctul ăsta. Să lucrați preventiv cu copilul cu descărcarea emoțiilor prin metode mai plăcute pentru ambele părți. Prin joc și râs și hârjoneală și conectare. Și să lăsați copilul să-și exprime emoțiile atunci când le trăiește. Nu e anormal să fie furios și nici să plângă, nici să-i fie frică. Sunt emoții, nu-s nici bune și nici rele, ele doar există și sunt acolo pentru a fi trăite.

Zic asta mereu, când am ocazia: a accepta o emoție nu înseamnă să accepți și un comportament nepotritiv. Da, copilul poate fi furios și, în același timp nu e ok să lovească, să distrugă sau să spună celorlalți cuvinte care dor. Căci furia poate fi trăită și în alte moduri.

Ce părere aveți? Și copiii voștri sunt miorlăiți câteodată? Voi cum faceți?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

Stil de iarnă pufos
Idei îndrăznețe de amenajare a holurilor