Eu, copilul etern
Cum să îți alegi terapeutul

agresivitatea copiilor

Primesc adeseori și în consiliere, dar și pe mail, întrebări legate de agresivitatea copiilor. Mame care nu mai știu cum să-și abordeze copiii ”agresivi”, copii de 1 an, de doi sau de trei.

Empatizez foarte mult cu astfel de mame și știu cât de greu e câteodată să fii mamă de copil agresiv. Te simți rău când vezi cum copilul tău, pe care l-ai crescut, poate, cu toată blândețea de pe lume, pe care nu l-ai lovit niciodată, la care încerci să nu țipi și cu care încerci să comunici eficient, lovește sau mușcă un alt copil. Te simți rău când vezi cum suferă copilul respectiv. Te simți rău când vezi privirea sau auzi comentariile părintelui copilului victimă. Te simți rău când te gândești că ai stricat copilul, că e vina ta că e așa agresiv și nu știi ce să mai faci cu el.

Am fost acolo, mamă de copil ”agresiv”. De două ori chiar. Despre perioada de agresivitate a Emei am mai scris aici. Mă bucur că au trecut ambele perioade și că au trecut cu bine.

De ce lovește/mușcă/ciupește copilul? De unde vine agresivitatea copiilor?

Niciodată agresivitatea copiilor nu va veni dintr-un loc frumos, bun și cald, unde copilul se simte în siguranță și e fericit. Întotdeauna agresivitatea copiilor vine pe un fond de emoții grele, pe care copilul nu știe și nu poate să le scoată la suprafață. Este frica lui, care îl face nesigur și îngrijorat sau este furia lui, care îl face agresiv sau este frica din spatele furiei sau furia din spatele fricii.

Să exemplificăm, pentru că nu vreau să spuneți că-s baliverne. Deși noi suntem niște ființe foarte avansate, care știm să scriem la laptop și să zburăm în spațiu, creierul nostru nu este complet rațional (încă). Încă mai există zone din creierul nostru care au rămas în stadiul de acum 70000 de ani și care reacționează ca atunci. E un creier vechi, neactualizat încă. De ce nu s-a actualizat? Pentru că siguranța în care trăim noi acum este recentă. Acum 500 de ani, oamenii încă se mai puteau întâlni cu pericolele de acum 3000 de ani, de exemplu. Faptul că noi trăim acum într-o lume rațională e doar o chestiune recentă. Așa că, al nostru creier nu s-a upgradat total.

Cu alte cuvinte, atunci când creierul nostru percepe un pericol (fie că e vorba despre un urs pe care îl întâlnim în pădure sau amenințarea singurătății și neacceptării sociale, de exemplu) reacționează cum știe el: te pune să fugi, să îngheți sau să lupți. 

La o întâlnire accidentală cu un urs în pădure, reacțiile astea ajută. Fie că fugi ca să scapi, fie că faci pe mortul, fie că ataci ursul ca să te salvezi (mă rog, aici s-ar putea să nu-ți iasă prea bine), reacțiile astea te salvează de un pericol mortal. Atunci când factorul declanșator al fricii e un băiețel de 100 de cm care vrea să-ți ia mașinuța, reacțiile nu mai sunt la fel de utile. Dar ele sunt aceleași.

 

Drept urmare, un copil care nu se simte în siguranță, va îngheța, va plânge și va pleca sau va lovi. 

Acum, e important și să definim ce înseamnă că nu se simte în siguranță. Un copil poate să nu se simtă în siguranță atunci când nu se simte iubit. Sau ocrotit. Sau când este deconectat de la părinți. Sau când vine un frate în familie, care îi pune în pericol statutul în familie. Toate astea sunt niște nevoi neîmplinite ale copilului, care declanșează un comportament nedorit. De multe ori, cel care încasează lovitura nici măcar nu e cel care a declanșat temerea.

De ce nu se simte copilul în siguranță atunci când e deconectat de părinte? Atunci când nu se simte iubit? Ocrotit? E logic. Un copil mic nu poate supraviețui în lumea asta fără părintele său sau alt îngrijitor. Oamenii sunt construiți în așa fel încât să adore figurile rotunde, cu ochi mari și obraji pufoși, tocmai pentru a proteja micuții oameni, care nu se pot proteja singuri (studiile arată că oamenii percep persoanele cu fețe rotunde și trăsături de copil mai prietenoase). Un copil neiubit, deconectat, e un copil care în vremuri demult apuse s-ar fi regăsit singur în pădure. Unde sunt multe, multe pericole. 

Deci da. Copilul nu lovește dintr-un loc de siguranță, ci dintr-un loc de furie, frică și/sau nesiguranță. Nu lovește ca să facă rău celuilalt, ci lovește ca să se apere el și ca să-și descarce emoțiile negative, pe care nu știe cum să le descarce altfel. 

copii agresivitate

Cum oprim comportamentul agresiv al copilului?

Bun, am aflat cauza comportamentului, iar a lucra la ea e cel mai bun lucru pe care să îl facem. Adică, nu e suficient să oprim comportamentul copilului atunci când el are loc, ci trebuie să umblăm la motivul principal. La fel ca atunci când ne doare capul nu luăm un antiinflamator pe zi pentru tot restul vieții, ci mergem la doctor să vedem ce cauzează durerea de cap și o vindecăm pe aia.

Până la a vindeca, trebuie și să gestionăm prezentul. Aici și acum copilul lovește. Ce facem?

1. Oprește fizic lovitura

Prin gesturi blânde și ferme, ținem mâna care vrea să atace, piciorul care vrea să lovească. Îndepărtăm obiectele contondente din mâna copilului care ne atacă sau care îi atacă pe alții. Treaba asta trebuie să o faceți blând, dar fiind siguri pe voi. Nu agresiv, nu violent, ci chiar robotic.
Cu alte cuvinte, dacă știți că aveți un copil care trece prin etapa asta, stați umbră pe lângă el, ca să puteți opri comportamentul înainte ca el să afecteze pe altcineva.

2. Transmite mesajul – ”Nu te las să lovești”

Nu-i nevoie de mai multe cuvinte, pentru că ele oricum nu vor fi auzite, atunci când copilul trece printr-un episod necontrolat. Dar e esențial să transmitem mesajul ”Nu te las să lovești” sau ”Văd că nu poți să te oprești, o să te opresc eu” și ”Doare/Mă doare”
Mesajul care trebuie să ajungă la copil (dar și la noi) este că suntem aici pentru ei să-i ajutăm atunci când nu pot singuri. La fel cum încalți un copil care încă nu se poate încălța singur, tot așa ajuți copilul să se oprească atunci când el nu reușește singur.

3. Scoate copilul din mediu

Scoate copilul din mediu, scoate-l din starea de alertă, transmite-i siguranță și calmitate și abia apoi vorbește cu el. Atunci când îl vezi că e calm și că e receptiv, discută despre ce s-a întâmplat, despre cum el a lovit, despre cum s-a simțit celălalt, ascultă-i motivele, ascultă-i emoțiile, ascultă tot ce spune.

4. Scoate la iveală emoția, accept-o, confirmă că nu-i ok comportamentul

Ajută copilul să descopere ce simte și să pună în cuvinte sau în joc emoția respectivă. Să știe ce anume e ceea ce simte el. Atunci când cunoaște ceea ce simte, se simte mai stăpân pe el și pe comportamentul său.
Apoi, acceptă emoția copilului tău, pentru că ea este acolo, indiferent dacă ție ți se pare justificată sau nu. ”Da, ești furios, da ești speriat. Înțeleg. Îmi pare rău. ȘI… Și nu e ok comportamentul.”

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

5. Căutați soluții pentru data viitoare

Sau lasă-l pe el să le dea. Acum s-a întâmplat așa și n-a fost ok. Furios sau speriat o să mai fii și cu altă ocazie. Cum o să faci atunci? Ce plan ai? În funcție de vârsta copilului și de capacitatea lui, căutați împreună sau doar ascultă soluția.

6. Cum repară ce a stricat?

Ultimul pas este să repare ceea ce a stricat. Cum îl face pe copilul lovit să se simtă mai bine? Ce soluții găsește? Abia după ce discută cu copilul/adultul rănit, abia după ce are loc ”reparația”, poate fi considerat încheiat episodul. Încurajează-l să asculte ce are de spus celălalt, ghidează tu întrebările dacă îi vezi că se împotmolesc. Încurajează-l pe celălalt să-i spună cum s-a simțit și ce îl roagă să facă diferit data viitoare. Apoi e rândul copilului agresor să dea o explicație, să vorbească despre emoțiile lui și de aici relația posibil să fie reparată.

7. Ce facem în rest?

Încercăm să ajungem la nevoia neîmplinită a copilului, la frica lui și, în același timp, încurajăm copilul să descarce energia negativă pe care o simte în el.

Am aici două recomandări de cărți foarte bune, ambele ale lui Lawrence Cohen:

Retete de jocuri. De ce si cum sa te joci cu copilul tau – O carte minunată care vă ajută mult să puneți în joc emoțiile copilului, vă ajută să le descoperiți, să lucrați cu ele. Ce-mi place la ea e că e ca atunci când îi dai cuiva o undiță și îl înveți să pescuiască. După ce o s-o citiți, o să reușiți să observați și voi exact jocurile copilului vostru și de ce le face el. Prin jocurile astea noi am rezolvat gelozia Emei în primul an de viață al lui Fip, teama de despărțire a lui Fip și multe alte frici ale copiilor mei.

Retete impotriva ingrijorarii. O abordare prin joc a anxietatii si fricii copiilor – Titlul spune tot. E o carte care ne ajută să îi ajutăm pe copii să se simtă în siguranță, să le crească stima de sine și încrederea în ei înșiși și în noi.

cum abordezi copilul agresiv

Unde greșesc părinții?

Scriam mai sus că e greu să fii părinte de copil agresiv. Pe lângă tot ce simți tu, vine și presiunea celor din jur, care se așteaptă să faci ceva. Iar în societatea noastră, ”să faci ceva” încă mai înseamnă să agresezi și tu copilul. Sub presiunea celor din jur, de multe ori chiar și cel mai blând părinte își repede copilul, îl ceartă în public, etc. Ceea ce nu e deloc constructiv, mai ales atunci când copilul este deconectat, se simte singur și vulnerabil.

Ceartă copiii în public

Discuția despre episodul agresiv trebuie făcută doar între părinte și copil și apoi între cei doi copii (eventual cu prezența părinților). N-au de ce să audă toți copiii de la locul de joacă discuția voastră, nici toți părinții din jurul vostru. Imaginează-ți cât de umilitor e pentru copilul tău.

Devin agresivi la rândul lor

Unii părinți țipă la copiii lor atunci când sunt agresivi. Sau îi lovesc și ei la rândul lor. Fie ca pedeapsă, fie ca să vadă și copilul cum se simte. Atunci când îi spui unui copil că nu-i ok să fie agresiv, e destul de confuzant pentru el ca tu să o faci fiind agresiv la rândul tău. Transmite niște mesaje greu de înțeles. Cum ziceam și mai sus. Nu tolera comportamentul, fii ferm/ă, dar nu agresiv/ă. Una e să oprești mâna copilului și alta e să smulgi copilul din locul în care e în timp ce țipi la el să se oprească.

Folosesc pedepse

Momentele astea de agresivitate sunt niște ocazii foarte bune de a învăța copilul despre empatie și compasiune. În loc să-l pedepsești și să-i spui că plecați acasă pentru că nu te ascultă și că acasă nu va mai primi ciocolată și desene animate (nimic din toate astea nu au legătură cu evenimentul în sine), discută mai bine despre celălalt, despre cum s-a simțit, despre cum arată acum lumea lui, după ce a fost lovit și/sau mușcat. Copiii nu sunt niște ființe îngrozitoare, care au scopul în viață de a face rău, iar a-l vedea pe celălalt că se simte rău pentru că el i-a făcut ceva, îi stârnește niște emoții. De tristețe, de regret. Încurajează-l să le vadă. După multe episoade din astea, nu va mai lovi nu pentru că vrea să se uite la desene și știe că dacă lovește, nu le mai primește. Ci pentru că nu mai vrea durere. Nici pe a celuilalt, nici pe a lui, văzând unde a dus agresivitatea lui.

Nu sunt consecvenți și nu au răbdare

Episoadele de agresivitate pot dura perioade mai lungi din viața copilului. Pentru că vindecarea motivului care le cauzează poate dura mai mult. E important să fim consecvenți în metoda pe care o folosim și să avem răbdare. Și încredere că la un moment dat o să poată.

Jucăriile în dezvoltarea copiilor (și un concurs drăguț)

Jucăriile pe care le cumpărăm copiilor noștri sunt mai mult decât simple jucării colorate. Ele reprezintă o parte din ustensilele lor de învățare. Spun “o parte”, pentru că, după cum ați observat deja (probabil), copiii învață din și cu orice, principalii...

Pictura cu final deschis – Ce este? Care sunt beneficiile?

Însă, cel mai mult se dezvoltă copiii în timpul în care sunt liberi să creeze ce și cum își doresc ei. Și despre asta vreau să vă scriu astăzi. Voi lua pictura drept exemplu, dar puteți extinde aceleași principii în orice zonă de creație a copilului. Așadar, discutăm astăzi despre pictura cu final deschis.

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip

Eu, copilul etern
Cum să îți alegi terapeutul