Relația cu părinții toxici
Cum să îți faci cinematograf acasă pentru copii?

#numaicrestetivictime

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc.

Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența domestică și de abuzurile în relație. Am vrut ca articolul să ofere și informații și ceva soluții. Să nu fie doar o vărsare de frustrare, furie, neputință, cum ar fi fost dacă l-aș fi scris săptămâna trecută.

Duminică seară încă mai era furie și neputință, frustrare și o furtună interioară, dar printre astea apăruse ceva logică legată de subiect, așa că m-am putut organiza cât de cât. Și l-am scris. Articolul despre relațiile toxice și abuzurile din ele. A început rapid să circule, a fost (și încă mai este) viralizat pe facebook. Am primit nenumărate mesaje de la femei care nu reușesc să iasă din astfel de relații, care sunt speriate sau furioase, frustrate sau disperate. Să le ajut. Și o fac.

Pe măsură ce trece timpul, mă tot gândesc ce și cum aș putea face să ajut și mai mult. De unde și de ce începe violența domestică? De unde și de ce apar abuzurile în relație? Știu și de unde și de ce, dar nu știu cum să fac să ajut, să pot, să ajung acolo unde e cea mai mare bubă și să pun un dezinfectant și un plasture pe ea. E drama vieții mele. Tumultul meu interior. Să nu pot face. Să încerc în zadar, dar să nu pot face…  Dar despre asta, într-un episod ulterior. Și în terapie.

Așa că scriu. Măcar atât pot face. Să scriu. Poate deschid un ochi, o ureche, un suflet. Poate ajut un copil, doi, o famile, două, trei. Dacă mă ajutați și voi să ajungă informația cât mai departe, vă mulțumesc.

Unde încep abuzul relațional și violența domestică? În copilărie. În familia din care provenim. În obiceiurile din familia noastră. În cutume. În răspunsurile părinților noștri. În reacțiile lor. În privirile lor. În cerințele lor. De multe ori, nici măcar nu trebuie să fie un abuz la mijloc. Ci niște reacții, cuvinte, comportamente, gânduri, emoții pe care le considerăm normale și naturale, sau inofensive. De acolo învățăm să acceptăm abuzul sau să-l comitem. De acolo începe normalizarea abuzului.

Normalizarea abuzului la nou-născut și în copilăria mică

Maternități și CIO (Cry It Out)

Normalizarea abuzului începe din maternitate. Atunci când mama naște și este separată de bebelușul ei. În cele mai multe maternități din România mama nu poate sta în aceeași cameră cu nou născutul, ci îl vizitează o dată la 3 ore, pentru a-l alăpta. Pare normal, cam toți am crescut așa. N-avem ce să facem.

Știți cum se traduce asta în termenii micuțului nou născut? Nu sunt în siguranță. Cumva, deși am evoluat și avem boxe care ne răspund la întrebări și pe Sophie care face glume și roboți care ne împachetează rufele și tot felul de chestii SF, în esența noastră suntem tot vânător-culegătorul de acum 70000 de ani. Al cărui nou născut nu era în siguranță decât atunci când era cu mama lui. Pentru că era mic și neajutorat și avea nevoie de protecția ei.

Nou născuții anilor 2000+ nu știu că sunt în siguranță și în maternitate și că nu va apărea brusc un urs care să-i mănânce. Așa că nu se simt în siguranță atunci când sunt separați de mamele lor. Și vor la ele și plâng și se zbat. Iar ele nu pot veni.

Învață că lumea nu e un loc sigur și că orice ar face, nu pot face nimic. Frustrarea crește la cote maxime, dar ei tot nu pot face nimic. Urlă, plâng și se zbat, dar nu pot face nimic. Mama nu vine.

Tot asta învață copiii și din sesiunile de Cry It Out (atunci când părinții încearcă să nu răspundă la plânsul bebelușilor lor). Sigur, după un timp nu vor mai plânge, dar cu ce preț?

Când eram noi mici, părinții noștri nu cunoșteau toate astea… Acum avem acces la informație, acum înțelegem mai multe, acum putem mai mult.

Lecția învățată e că atunci când abuzul se întâmplă, nu poți face nimic. Că așa funcționează lucrurile. Ai experimentat deja treaba asta. Ai încercat deja să faci ceva, dar n-ai reușit. Și nu s-a întâmplat nimic… Creierul tău a învățat că orice ar face, oricât ar plânge, nu e suficient. Și nu va reuși. Că e normal să nu se schimbe nimic, în ciuda eforturilor tale. Și atunci, de ce să le mai faci?

Eu duc asta în terapie și mă lupt cu ea. Și e greu, e sufocant, o retrăiesc periodic la fel ca atunci, când aveam o zi, două, cinșpe. Câteodată simt că nu mai pot. Câteodată simt că mai pot puțin. Câteodată simt că pot s-o duc la capăt. Câteodată nu mai știu nici eu.

Dar ce-ar fi dacă am avea niște copii care să n-aibă nevoie să treacă prin durerea asta. Nici inițial, nici ulterior? Ce-ar fi dacă am avea niște copii care să știe că atunci când ceri ce ai nevoie, poți primi? Că atunci când nu primești ce ai nevoie pentru a trăi, ceva nu e normal. Că atunci când nu te simți în siguranță, nu e normal! 

Nu înseamnă Nu

Am fost crescuți într-o vreme în care ce spunea sau gândea copilul era mai puțin important. Părinții noștri, familiile noastre, modelele noastre aveau nevoie să se alinieze societății în care trăiau. Pentru că aia era norma. Toată lumea e la fel. Ăla era comunismul. Nimeni să nu fie altfel, ci toată lumea să fie egală și identică. Aceleași haine, aceleași oale, aceleași sacoși. Citeam în cartea ”Țara cu un singur gras” inclusiv despre uniforma poporului…

În condițiile astea, și copiii ar fi trebuit să fie la fel. Să accepte norme și reguli, fără să pună întrebări, la fel ca și părinții lor. Era periculos să pui întrebări. Era periculos să te opui. Era periculos să spui NU.

Scriam o lucrare la un moment dat și dezbăteam acolo formarea societăților umane. De ce trăim noi în grupuri? Când s-au format grupurile astea și ce a generat nevoia. Practic, mamele aveau nevoie de sprijin în creșterea copiilor. Așa că primele comunități s-au format în jurul mamelor, care nasc pui prematuri (toți ne naștem prematuri, înainte să putem sta în picioare, înainte de a putea mânca sau bea singuri)  și au nevoie de susținerea comunității pentru a putea supraviețui. Așa că mi-am pus întrebarea: de ce mai degrabă s-au așezat în comunități și nu a crescut timpul de gestație al femeilor? Sau de ce nu s-a dezvoltat fătul mai repede, pentru a se naște mai puternic? Inițial răspunsul era că motivul era dat de dimensiunea pelvisului femeilor și a faptului că se ridicaseră în două picioare. Dar, pare-se, asta nu mai e valabil. Sau nu în totalitate. O altă teorie zice că bebelușul se naște atât de devreme, pentru a absorbi cultura în care va crește. Sigur, învățarea legată de mediu începe din perioada in utero. Dar adevărata asimilare și absorbție se întâmplă după ce se naște puiul de om.

Așa că fiecare părinte încearcă să-și pregătească progenitura pentru societatea în care va crește. Asta au încercat și părinții noștri și părinții lor și părinții părinților lor. Pe noi ne-au crescut pentru un mediu în care abuzurile existau by default și în care îți era mai bine să taci decât să faci. Să zici DA în loc să zici NU. Asta trebuia să faci pentru a supraviețui. Pentru a supraviețui abuzurilor.

Atunci când accepți NU-ul copilului, protestul lui, atunci când negociezi cu el, îl înveți că vocea lui contează. Părerea lui contează. Nevoile lui contează. Atunci când accepți NU-ul copilului, îl înveți că așa e normal. Că NU înseamnă NU, indiferent cine îl spune și cine îl ascultă. Că dacă atunci când cineva îl pune să facă ceva ce nu vrea, nu e normal ca el să spună NU, iar celălalt să îl forțeze. Că atunci când el va spune NU drogurilor, ceilalți vor accepta răspunsul lui. Că atunci când el va spune NU unor atingeri nepotrivite, nu e normal ca celălalt să continue. Că atunci când ea va spune NU presiunilor soțului, el va trebui să se oprească.

Și încă ceva. Atunci când accepți NU-ul copilului, și el va învăța să accepte NU-ul celorlalți. Și nu va deveni un abuzator.

Iar dacă celălalt nu se oprește, pentru că nu înțelege însemnătatea lui NU, asta nu e normal. Și că trebuie să caute ajutor și să se lupte cu asta.

Lăsați copiii să vă spună vouă NU. Cândva, NU-ul ăla poate face diferența între libertate și abuz.

Jigniri și bătaie

Pentru copil, părintele e un fel de zeu. Un zeu cu care se înțelege bine câteodată și un zeu care îl scoate din sărite câteodată. Dar, un zeu pe care îl iubește necondiționat. Indiferent ce ar face părintele și indiferent cât de tare s-ar supăra copilul, iubirea aia nu dispare. Pentru că iubirea aia îl ajută pe el să supraviețuiască. Un copil fără un părinte este foarte vulnerabil, nu se poate descurca singur, așa că are nevoie de el. Pentru un copil și pentru psihicul său, orice părinte e mai bun decât niciun părinte.

Așa că îl iubește. Și, pentru a putea funcționa pe lumea asta ok din punct de vedere psihic, copilul nu poate să creadă altceva decât că și părintele lui îl iubește. Dar ce faci atunci când părintele ăsta pe care îl iubește copilul și despre care e convins că îl iubește pe el, îi vorbește urât, îl lovește, îl face să se simtă rău? Ce conflict se naște acolo, în copil? Și ce trebuie să facă el pentru a putea supraviețui în continuare în iluzia ”eu o iubesc pe mama și mama mă iubește pe mine”?

Exact! Să considere că e normal. Că e normal ca cel sau cea care te iubește și pe care îl/o iubești să te facă nesimțit/ă, prost/proastă, să te lovească (mai ușor sau mai violent), să te umilească (”o să-i zic doamnei că ai făcut pipi în pat azi noapte, ca să-ți fie rușine”).

Poate ți se pare foarte natural să-i dai fetiței tale două palme la fund atunci când nu ”te ascultă”. Dar, imaginează-ți că are 23 de ani și că cel care îi dă două palme nu mai ești tu, ci iubitul. Și că cele 2 palme la fund se transformă în 2 peste față, și tot așa, până când o vezi că mai are puțin și se evaporă de pe lumea asta.

Violența și abuzurile duc la depresie, la anxietate, la gânduri suicidale… Sunt convinsă că părinții care mai scapă câte o pălmuță nu s-au gândit niciodată atât de departe. Dar aici duce normalizarea ”pălmuței”. Normalizarea jignirilor, rușinărilor și umilințelor la care ne supunem câteodată copiii. 

Alte lucruri pe care poți să le faci pentru a încerca să transmiți copilului tău, viitor adult, că abuzul nu e normal, că nu e normal nici din perspectiva abuzatorului și nici din cea a victimei:

Nu-ți obliga copiii să ofere îmbrățișări, pupici sau zâmbete atunci când nu vor. Cum ziceam mai sus, NU înseamnă NU, iar dacă băiețelul tău nu vrea să ofere un pupic bunicii lui, ascultă-i nu-ul. Copilul trebuie să știe că există limite personale legate de corpul lor și de al celorlalți. O să scriu mai în detaliu pe tema asta, pentru că intră la capitolul ”educație sexuală”.

Băieții sunt băieți, dar asta nu înseamnă că trebuie să le trecem cu vederea comportamentele agresive. Și nu, nici să nu le spunem fetelor că xulescu o trage de codițe pentru că îi place de ea. Asta setează foarte bine baza pentru abuz: te bate, pentru că te iubește. Ce-ar fi să nu facem asta?

Învață-ți copiii să ceară permisiunea înainte de a îmbrățișa pe cineva. Noi încă mai lucrăm la asta (și cred că mai avem mult de lucrat), dar e foarte important ca ei să știe de spațiul personal și intim al celorlalți, pentru a putea cere același lucru și pentru ei înșiși.

Pe tema asta am mai scris eu aici pe blog. Vă las să lecturați mai departe aici:

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii

Agresivitatea copiilor

Primesc adeseori și în consiliere, dar și pe mail, întrebări legate de agresivitatea copiilor. Mame care nu mai știu cum să-și abordeze copiii ”agresivi”, copii de 1 an, de doi sau de trei.

Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

Din păcate, nici 30 de ani mai târziu mentalitatea asta nu a devenit norma. Sigur, oamenii sunt mai deschiși un pic decât în anii ’90, dar mai e mult până departe. Cu toate astea, sunt optimistă. Direcția zic eu că e bună, deși mi-ar plăcea să accelerăm puțin pasul.

Copiii și alegerile

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe, așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

Relația cu părinții toxici
Cum să îți faci cinematograf acasă pentru copii?