Cei mai bogați români din 2017 - discuții cu copiii despre bani
Cum scoți petele de pe copil - ingredientul surpriză

copil cu cutit

OK, titlul l-am ales ca să vă atrag în capcana citirii articolului. Nu e pe deplin corect, așa cum nu e nici pe deplin greșit. Da, ca părinte responsabil, îți ferești copilul de cuțite. Dar tot ca părinte responsabil, nu o faci. Să mă explic.

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce? Doar că nu va avea abilitățile de a-l folosi el însuși. Deloc la început, apoi o va putea face cu mult ajutor, apoi cu ajutor mediu, apoi cu mai puțin ajutor, apoi fără ajutor.

Ăsta e procesul natural în aproape orice. Copilul vede, analizează, replică. Unele lucruri le va putea face de la bun început singur (mersul, de exemplu, cu etapele naturale: stat pe burtă, târât, mers de-a bușilea, ridicat în picioare, mers cu susținere fixă, mers liber – observați că părintele nu e parte din etapele astea naturale, cu alte cuvinte, copilul poate (și e indicat) să învețe să meargă fără să fie ținut de mâini), iar pe altele le va face cu ajutorul nostru (cum este folosirea cuțitului, de exemplu).

Problema e că ne e frică. Și că ni se mai întâmplă să uităm că nu doar că se succedă zilele și nopțile, ci că în timpul ăsta mai crește și copilul. Trăim într-o zonă confortabilă, călduță și pufoasă, în care ne e garantată șederea atâta timp cât copilul nu coboară scări singur, nu folosește cuțite și nici nu bagă steckere în priză. Și stăm acolo până târziu, când ne dăm seama că avem un copil mare care nu știe să se șteargă singur la fund sau să mănânce cu furculița. Exagerez, desigur. Sau… poate că nu.

Dar copiii înțeleg!

Din zona noastră de confort, de unde dirijăm totul, pentru binele copilului și al familiei, uităm un lucru esențial. De fapt două. Că un copil înțelege atunci când i se explică. Și că are nevoie să experimenteze. În ordinea asta.

 

Cunosc părinți, inclusiv dintre cei cu care lucrez pe parte de consiliere, care consideră că e bine să ferești copilul de toate pericolele vieții. Toate obiectele care îl pot răni pe copil trebuie să dispară din calea lui, există hamuri care țin copilul să nu cadă atunci când învață să meargă, copilul nu trebuie să știe că există pe lumea asta cuțite și prize și că ușile de la dulap se deschid. Și, desigur, toate astea le fac din bune intenții. Din iubire și grijă față de copil, pentru că sunt niște părinți iubitori și atenți.

Doar că e important să nu pierdem contactul cu realitatea. Cu vârsta copilului și cu interesele lui. Și să creăm un cadru.

Cadrul

Ziceam mai sus să nu uităm că și copiii înțeleg. Da, pot înțelege ceea ce le explicăm, doar că nu toți dintre ei (și, cu siguranță, nu la orice vârstă) se și pot abține. Sau poate au nevoia să confirme că ceea ce spunem noi e adevărat. Să nu uităm că un copil de 2 ani nu poate și nici nu o să înțeleagă ce este un pericol mortal. Așa că va dori, totuși, să experimenteze.

Bun, păi și ce facem? Ok, înțeleg, dar nu pe deplin. Înțeleg, dar nu se pot abține. Înțeleg, dar vor să experimenteze. Cum îi ajutăm?

Creând un cadru. Cadrul este spațiul în care pot exersa cu obiectul respectiv, dar în siguranță. Într-un cadru corect, un copil mic poate lucra cu un cuțit. Cu un cuțit mai puțin ascuțit, cu care poate tăia obiecte foarte moi, cu sau fără ajutorul nostru. Într-un cadru corect, un copil poate băga un stecker într-o priză, într-un prelungitor neconectat la curent. Îmi amintesc despre Ema la un an și 2 luni și o seară la munte, pe care a petrecut-o făcând obsesiv același lucru: băgat și scos steckere dintr-un prelungitor care nu era băgat în priză.

 

Desigur, în paralel le explicăm despre pericolele utilizării obiectelor în afara cadrului și le ținem departe de ei. Cuțitele într-un sertar în care nu pot ajunge, de exemplu. Dar, curiozitatea lor este satisfăcută, copiii își dezvoltă diferite abilități (în exemplele noastre e vorba despre motricitate fină) lucrând cu aceste obiecte în acest cadru și, cel mai important, află despre pericole. Sigur, nu-l lăsăm pe copil să se taie cu cuțitul care taie ca o lamă. Dar, dacă se înțeapă ușor la deget cu un cuțit care taie mai puțin, va simți durere și va fi mai atent.

Eu i-am lăsat să experimenteze inclusiv așa. Creând un cadru în care să se și rănească (controlat) sau să se sperie ușor. Știu, sună ciudat și a mamă rău-voitoare. Când Ema avea un an și un pic, voia să stea în picioare pe balustrada de la pat. Oricât i-aș fi spus eu că e periculos, era degeaba. Până la urmă, i-am pus niște perne pe jos și am lăsat-o să cadă. Nu s-a lovit, dar s-a speriat. A fost ultima oară când a încercat să mai facă acrobația aia.

Filip învață acum să mânuiască un cuțit. N-a învățat mai devreme, pentru că nu era pregătit. Are cuțitul meu de unt, de când eram eu mică. Poate tăia cu el alimente moi. S-a ciupit la un degețel cu el, la un moment dat. Dar nu s-a mai repetat. Acum e atent.

Cadrul nu trebuie să îndepărteze copiii de pericole

… ci să-i învețe să le gestioneze și să lucreze cu ele. Cadrul nu înseamnă să ții, pe vecie, cuțitele departe de copil. Ci înseamnă ca atunci când îl simți pregătit și interesat (asta poate să fie la 1 an, la 2 sau la 3), să i le oferi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Poți face chiar și o pregătire înainte de cadru. De exemplu, în cazul nostru cu cuțitele, Filip a primit de pe la 2 ani sau puțin înainte, un alt obiect cu care să taie: un semicerc de plastic, la originile lui ”cuțit pentru pizza”, cu care era imposibil să se taie pe el, dar cu care putea tăia, de exemplu, banane. Apoi, când îl simți mai atent, mai responsabil și mai pregătit, îi poți oferi un cuțit adevărat, poate chiar de plastic inițial. Apoi unul de unt (care să semene cu un cuțit real), apoi unul real.

zona de confortCu Ema nu am simțit că e nevoie să trecem prin toți pașii. Ea a avut cuțitul de pizza, apoi cuțit normal. Cu Filip am simțit nevoia de trecere treptată de la ”0 pericol” la ”periculos”. Ei, și trecând prin toți pașii ăștia, copiii mei de 3 și 5 ani pot să pregătească singuri ingredientele pentru o tocăniță de legume. Chiar săptămâna trecută am făcut un soi de ghiveci, în care doar ei au tăiat munți de legume.

Și, la final de articol, voi reveni la îndemnul meu, mantra mea pe 2018 (fu și pe 2017 :)): „Fii AICI și ACUM”. Pentru că dacă ești AICI și ACUM, poți să estimezi corect interesele și abilitățile copilului. Poți să ieși din zona de confort. Poți să vezi că a crescut. Poți gândi în afara cutiei, creând cadre 99% sigure, lăsând copilul să experimenteze, să învețe, să încerce, să poată. Poți să-l ajuți să crească, să devină autonom, să prindă încredere în sine. Și pe tine la fel 🙂

Hai, s-avem un 2018 puțin în afara zonei de confort!

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

Cei mai bogați români din 2017 - discuții cu copiii despre bani
Cum scoți petele de pe copil - ingredientul surpriză