Program de mamă fără copii
Voi ce cadouri ați luat? O pompă de apă, o parcare pentru mașini, un șemineu?

rezoluții 2018

Eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Mă rog, ca paranteză, m-am uitat și în DEX, iar în limba română, cuvântul ”rezoluție” nu-i tot aia cu ”resolution”-ul americănesc. Îl folosim în mod corect, doar dacă deciziile noastre pentru anul următor sunt luate ”în urma unor dezbateri colective”. Eu îmi asum că deciziile nu le iau în niciun colectiv, așa că voi folosi greșit cuvântul și eu. Mea culpa, dar e la modă și nu vreau să ratez moda.

Ziceam că eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Nu funcționez nici cu planuri și nici să-mi propun lucruri nu mai vreau. Poate că vă sună ciudat, poate voi sunteți genul care tocmai de planuri se ajută pentru a fi fericiți și pentru a reuși. Eu nu sunt așa.

Când am decis că voi fi freelancer, m-am pus frumușel la masă și am început să mă gândesc de unde și cum să încep. Google îmi propunea o mie de soluții magice, toate cursurile pe care le-am ascultat propuneau aceleași soluții la fel de magice, cărțile pe care le citeam îmi propuneau aceleași soluții magice. Stabilește-ți un scop, împarte-l în etape, stabilește pașii pentru fiecare etapă. Totul fain frumos și structurat. Ta-daaa. Nu uita de timp. În cât timp îți propui să-ți atingi scopul?

M-a demoralizat inițial. Ce scop am eu? Că nu-l găseam să fie cuantificabil. Sau nu știam să-l cuantific. OK, dacă am decis că voi fi freelancer, trebuie să produc bani. Dar câți? S-o luăm pas cu pas și să îmi propun să produc mai puțini la început, iar apoi să cresc? Sau să-mi propun mulți de la bun început, ca să pornesc la drum cu mindsetul ”corect”? Și până când s-o fac? De câți followerși am nevoie? De câte vizite unice pe zi? Cât e mult și cât e puțin? Deja eram pierdută în spațiu. Am încercat să-mi fac un plan, o listă, să identific etapele și pașii din fiecare etapă. Dar mă uitam în foaia aia la fel de încrezătoare ca un șoarice la o mașină de curse.

 

Unde era pasiunea? Unde era magia? Unde era plăcerea? Unde era dorința? O foaie simplă, rece și urâtă se uita la mine de pe masă. Am renunțat. Apoi m-au apucat dubiile. Poate de-asta n-o să reușesc, pentru că nu-mi propun. Așa că mi-am propus. Să ajung, până la finalul anului, la 10000 de followeri pe facebook. N-am ajuns. Pentru că nu m-am putut ține de plan, de etape și de pași. Pentru că n-am simțit.

Eu nu pot cu planuri. Eu trebuie să simt pe moment, să-mi placă atunci, să-mi bucure inima. Nu pot să-mi pregătesc hainele de seara, pentru că nu știu dacă o să simt a doua zi să mă îmbrac fix cu ele sau cu totul altceva. Nu reușesc să planific articole pentru blog, pentru că simt că se pierde esența pasiunii mele pentru scris dacă le scriu azi, conform unui grafic bine stabilit la începutul lunii. Nu pot. Pentru a face ceva cu adevărat, trebuie să simt puterea care-mi vine din interior. Energia și dorința. Iar eu pe astea le pierd pe o hârtie cu litere pe ea, așteptând să treacă zile din calendar până când să reușesc să le eliberez.

Și cum? Vine anul nou și nu-mi propun nimic? Ba da. Îmi propun și eu ceva. Îmi propun să am așteptări mai puține. De la mine, de la ceilalți și de la viață. Cu cât am așteptări mai mari, cu atât sunt mai mari șansele să fiu dezamăgită. E o lecție pe care am învățat-o mereu luându-mi pământ în freză. Prefer să mă las surprinsă. De multe ori știu sigur că suprinderea va fi una plăcută. Iar când nu va fi, e suficient să mă gândesc la intențiile bune ale tuturor celor din jurul meu. Toți avem intenții bune, greșelile se pot corecta, relațiile se pot repara, totul trece.

 

Și, în același ton, îmi mai propun să trăiesc AICI și ACUM. Nu acolo și ieri și nici dincolo și mâine. Să mă bucur de clipa de acum, fără să mă gândesc cu teamă la ce va urma și fără să mă gândesc cu tristețe la ce a fost. Inclusiv fără să mă proiectez într-un prezent paralel, unde ”cum ar fi fost dacă”.

Le iau pe toate așa cum sunt. De la a fi mamă, trecând prin a fi soție, a fi fiică, a fi proprie angajată, a fi prietenă, până la a fi Diana, mă las surprinsă de toate, încercând aproape în fiecare clipă din viața mea să dau tot ce pot eu mai bun. Mai puțin în momentele în care voi fi obosit să dau tot ce-i mai bun și voi mai ține și pentru mine tot ce-i mai bunul ăsta, mulțumindu-mă să dau ceva mediocru în exterior. Și e ok așa.

E ok să nu fiu perfectă nici în 2018 și mă bucur că nici nu-mi mai propun să fiu. E ok să n-am un plan pentru 2018, ci să văd unde mă duce. E ok să știu ce vreau, chiar dacă nu pot cuantifica asta. E ok. Eu sunt ok. Viața mea e ok. Toți suntem ok.

Așa că e ok și ca voi să aveți planuri pentru 2018, dacă așa funcționați voi. Să aveți liste și etape și scopuri și pași clari pentru a vi-i atinge. Ce încerc să spun e că nu toți funcționăm așa. Și e perfect!

Mi-ar plăcea să-mi spui dacă ești și tu la fel… Sper că nu sunt singura așa 🙂

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.

Va fi vreodată suficient?

Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Program de mamă fără copii
Voi ce cadouri ați luat? O pompă de apă, o parcare pentru mașini, un șemineu?