E ora 11.30. Am ajuns la birou acum o oră și jumătate și de atunci am deschisă în față coala asta albă, virtuală, care așteaptă să fie scrisă. Era prioritatea pentru dimineața asta. Ce am făcut, în schimb? Mi-am pus cremă pe față, am dat 14 mailuri, dintre care nu toate urgente, am căutat pe google numele stră-străbunicilor mei, curioasă de ce o să mai găsesc, am dezbătut o teorie cu colega mea de birou, am citit și m-am implicat activ în niște discuții referitoare la importanța Regelui Mihai I în istoria recentă și mai puțin recentă a țării noastre, am tras de o cafea, am vorbit la telefon.
Foaia, a rămas tot goală, în ciuda mea, în fața mea. Vorba bunică-mii, ”tai, tai, și tot mic rămâne”. Așa și eu. ”Amân, amân și tot nu se scrie singură”.
Amânarea asta mi-a mâncat sufletul o bună parte din viața mea. Aveam ceva de făcut? Amânam până când trebuia să fac totul în stres, ca să termin fix cu o secundă înainte de deadline. Sau amânam până când mai era nițel și îmi bătea careva obrazul că n-am făcut.
Ce lucruri amân?
Am stat și m-am gândit. Ce amân? Că doar nu amânam lucrurile care îmi făceau plăcere, nu? Nu pe toate. Într-adevăr, nu amânam atunci când era ceva de schimbat lumea. De luptat cu cineva sau cu ceva. De apărat o idee, o valoare. De construit. De ajutat. De îmbunătățit. În general, lucruri care îmi aduceau satisfacție emoțională, pe alea nu le amânam.
Dar amânam restul. Să mănânc. Să dau un email. Să scriu un text. Să mă ridic din pat. Să sun pe cineva. Invariabil ajungeam să uit, să amân prea mult, să se adune prea multe și să simt că nu le mai fac față. Era clar că nu mai puteam funcționa așa, ba chiar mă întrebam cum de am funcționat vreodată așa.
De ce amân lucrurile?
Am identificat în primul și în primul rând de unde vine amânarea asta. Ce o generează și ce generează ea mai departe. Care sunt tiparele, de unde vin ele. N-o să vi le dezvălui, pentru că fiecare dintre noi are tiparul său. Poți să amâni ceva pentru că n-ai învățat niciodată inițiativa, poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să dai greș sau poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să reușești. Sau alte ”poți să”. Motive sunt multe.
Deci da. Mi-am dat seama de unde vine. M-a ajutat asta cu ceva? Parțial. M-a ajutat să-mi dau seama că nu sunt eu o nasoală care amână din rele intenții și mi-am putut acorda nițică autocompasiune. Dar mai departe de atât nu s-a întâmplat nimic.
Am amânat în continuare, conștientă de unde vine amânarea și ce se întâmplă cu mine atunci când amân. Până într-o dimineață când m-am trezit la viață. ”Măi, dar nu mai pot așa. Îmi e greu să funcționez așa, e prea multă presiune. Și, în plus, ce lecție îi învăț eu pe copiii mei. Acum e momentul să schimb”.
Ce-am făcut ca să nu mai amân lucrurile?
Și mi-am propus ca din acel moment, de fiecare dată când constat că amân, să mă ridic fain frumos de pe scaun și … să fac. Pur și simplu așa, împotriva voinței mele, sau din pura mea voință.
A funcționat? Da! A fost greu? Nu foarte. Mai uit câteodată? Da. Ca azi dimineață.
Așa că dacă și tu amâni, încearcă să-ți dai seama de unde vine amânarea asta. Dar, mai presus decât asta, pune mâna și fă! Just like that. Fără scuze și fără justificări! Ridică-te de pe scaun, pune un zâmbet pe față (sau trage o înjurătură, dacă simți că te ajută asta) și pune mâna și fă.
Atât. Și iaca, am făcut și eu azi ce aveam de făcut. Să vedem ce e următorul lucru pe listă…