Rețetă delicioasă de turtă dulce (fără zahăr)
Bolovanul pasiv-agresiv care mi-a spart bula

inspiratia zilei

 

E ora 11.30. Am ajuns la birou acum o oră și jumătate și de atunci am deschisă în față coala asta albă, virtuală, care așteaptă să fie scrisă. Era prioritatea pentru dimineața asta. Ce am făcut, în schimb? Mi-am pus cremă pe față, am dat 14 mailuri, dintre care nu toate urgente, am căutat pe google numele stră-străbunicilor mei, curioasă de ce o să mai găsesc, am dezbătut o teorie cu colega mea de birou, am citit și m-am implicat activ în niște discuții referitoare la importanța Regelui Mihai I în istoria recentă și mai puțin recentă a țării noastre, am tras de o cafea, am vorbit la telefon.

Foaia, a rămas tot goală, în ciuda mea, în fața mea. Vorba bunică-mii, ”tai, tai, și tot mic rămâne”. Așa și eu. ”Amân, amân și tot nu se scrie singură”.

Amânarea asta mi-a mâncat sufletul o bună parte din viața mea. Aveam ceva de făcut? Amânam până când trebuia să fac totul în stres, ca să termin fix cu o secundă înainte de deadline. Sau amânam până când mai era nițel și îmi bătea careva obrazul că n-am făcut.

 

Ce lucruri amân?

Am stat și m-am gândit. Ce amân? Că doar nu amânam lucrurile care îmi făceau plăcere, nu? Nu pe toate. Într-adevăr, nu amânam atunci când era ceva de schimbat lumea. De luptat cu cineva sau cu ceva. De apărat o idee, o valoare. De construit. De ajutat. De îmbunătățit. În general, lucruri care îmi aduceau satisfacție emoțională, pe alea nu le amânam.

Dar amânam restul. Să mănânc. Să dau un email. Să scriu un text. Să mă ridic din pat. Să sun pe cineva. Invariabil ajungeam să uit, să amân prea mult, să se adune prea multe și să simt că nu le mai fac față. Era clar că nu mai puteam funcționa așa, ba chiar mă întrebam cum de am funcționat vreodată așa.

 

De ce amân lucrurile?

Am identificat în primul și în primul rând de unde vine amânarea asta. Ce o generează și ce generează ea mai departe. Care sunt tiparele, de unde vin ele. N-o să vi le dezvălui, pentru că fiecare dintre noi are tiparul său. Poți să amâni ceva pentru că n-ai învățat niciodată inițiativa, poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să dai greș sau poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să reușești. Sau alte ”poți să”. Motive sunt multe.

Deci da. Mi-am dat seama de unde vine. M-a ajutat asta cu ceva? Parțial. M-a ajutat să-mi dau seama că nu sunt eu o nasoală care amână din rele intenții și mi-am putut acorda nițică autocompasiune. Dar mai departe de atât nu s-a întâmplat nimic.

Am amânat în continuare, conștientă de unde vine amânarea și ce se întâmplă cu mine atunci când amân. Până într-o dimineață când m-am trezit la viață. ”Măi, dar nu mai pot așa. Îmi e greu să funcționez așa, e prea multă presiune. Și, în plus, ce lecție îi învăț eu pe copiii mei. Acum e momentul să schimb”.

 

Ce-am făcut ca să nu mai amân lucrurile?

Și mi-am propus ca din acel moment, de fiecare dată când constat că amân, să mă ridic fain frumos de pe scaun și … să fac. Pur și simplu așa, împotriva voinței mele, sau din pura mea voință.

A funcționat? Da! A fost greu? Nu foarte. Mai uit câteodată? Da. Ca azi dimineață.

Așa că dacă și tu amâni, încearcă să-ți dai seama de unde vine amânarea asta. Dar, mai presus decât asta, pune mâna și fă! Just like that. Fără scuze și fără justificări! Ridică-te de pe scaun, pune un zâmbet pe față (sau trage o înjurătură, dacă simți că te ajută asta) și pune mâna și fă.

Atât. Și iaca, am făcut și eu azi ce aveam de făcut. Să vedem ce e următorul lucru pe listă…

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o treabă pe care să o invățăm împreună cu Ema sau, mai bine zis, asta era o treabă pe care o învățam de la Ema.

4 trăiri care mi-au hrănit dragonul . Sau dimineața în care m-am surprins pe mine însămi

M-a surprins și pe mine. Credeam că-s calmă. Credeam că-s calmă în momentul ăla, pentru că pe termen lung îmi cunosc bine relația cu furia mea. Știu că mi-e frică de ea, așa că tendința pe care o am e s-o înghit și s-o ascund bine într-un sertar, apoi s-o scot de-acolo și s-o folosesc pe mine,

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin

Despre plâns – o perspectivă diferită

Mda… și mie îmi cam dădea cu virgulă. Mă uit la mine. Da, sunt dăți când am nevoie de un plâns bun, care mă răcorește și mă face să mă simt om din nou. Dar rar. Foarte rar. În niciun caz la fiecare colț de stradă cum tot citeam prin diverse articole sau cărți, sau auzeam la tot felul de experți sau persoane cu multă încredere în experții ăștia.

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Nu știu cum am rezistat schimbării. Ne-am adaptat din mers și le-am luat pe toate ca atare. Ne-am gândit că e doar o perioadă, care va trece. Că vom reuși să mai mergem de mână, să mai schimbam 5 minute de vorbe, să mai adormim ținându-ne de degețel. Că vor reveni serile în care vom putea ieși din nou în oraș. Că va veni o vreme când vom fi din nou spontani.

E OK orice e OK pentru tine

Ce faci dacă ai nevoie de activități ca să funcționezi? Ce faci dacă zugrăvitul casei peste noapte te ajută să rămâi funcțional în viața ta? Ce faci dacă învățatul japonezei te ține departe de gânduri cu care n-ai ști ce să faci acum? Ce faci dacă declutter-ul îți dă de lucru și ție, și copiilor, astfel încât la final de zi aveți sentimentul că ați făcut ceva? Ce faci?

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Relația cu părinții toxici

Pentru că părinții nu devin brusc ne-toxici atunci când copiii cresc, ci păstrează același tipar și aceleași comportamente și față de copiii lor deveniți adulți.
Deci? Ce facem cu mama toxică, ce facem cu tatăl toxic? Ce facem cu o bunică toxică? Cum ne poziționăm în relație cu ei pentru a putea fi liberi și fericiți?

Rețetă delicioasă de turtă dulce (fără zahăr)
Bolovanul pasiv-agresiv care mi-a spart bula