Rețetă delicioasă de turtă dulce (fără zahăr)
Bolovanul pasiv-agresiv care mi-a spart bula

inspiratia zilei

 

E ora 11.30. Am ajuns la birou acum o oră și jumătate și de atunci am deschisă în față coala asta albă, virtuală, care așteaptă să fie scrisă. Era prioritatea pentru dimineața asta. Ce am făcut, în schimb? Mi-am pus cremă pe față, am dat 14 mailuri, dintre care nu toate urgente, am căutat pe google numele stră-străbunicilor mei, curioasă de ce o să mai găsesc, am dezbătut o teorie cu colega mea de birou, am citit și m-am implicat activ în niște discuții referitoare la importanța Regelui Mihai I în istoria recentă și mai puțin recentă a țării noastre, am tras de o cafea, am vorbit la telefon.

Foaia, a rămas tot goală, în ciuda mea, în fața mea. Vorba bunică-mii, ”tai, tai, și tot mic rămâne”. Așa și eu. ”Amân, amân și tot nu se scrie singură”.

Amânarea asta mi-a mâncat sufletul o bună parte din viața mea. Aveam ceva de făcut? Amânam până când trebuia să fac totul în stres, ca să termin fix cu o secundă înainte de deadline. Sau amânam până când mai era nițel și îmi bătea careva obrazul că n-am făcut.

 

Ce lucruri amân?

Am stat și m-am gândit. Ce amân? Că doar nu amânam lucrurile care îmi făceau plăcere, nu? Nu pe toate. Într-adevăr, nu amânam atunci când era ceva de schimbat lumea. De luptat cu cineva sau cu ceva. De apărat o idee, o valoare. De construit. De ajutat. De îmbunătățit. În general, lucruri care îmi aduceau satisfacție emoțională, pe alea nu le amânam.

Dar amânam restul. Să mănânc. Să dau un email. Să scriu un text. Să mă ridic din pat. Să sun pe cineva. Invariabil ajungeam să uit, să amân prea mult, să se adune prea multe și să simt că nu le mai fac față. Era clar că nu mai puteam funcționa așa, ba chiar mă întrebam cum de am funcționat vreodată așa.

 

De ce amân lucrurile?

Am identificat în primul și în primul rând de unde vine amânarea asta. Ce o generează și ce generează ea mai departe. Care sunt tiparele, de unde vin ele. N-o să vi le dezvălui, pentru că fiecare dintre noi are tiparul său. Poți să amâni ceva pentru că n-ai învățat niciodată inițiativa, poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să dai greș sau poți să amâni ceva pentru că ți-e teamă că o să reușești. Sau alte ”poți să”. Motive sunt multe.

Deci da. Mi-am dat seama de unde vine. M-a ajutat asta cu ceva? Parțial. M-a ajutat să-mi dau seama că nu sunt eu o nasoală care amână din rele intenții și mi-am putut acorda nițică autocompasiune. Dar mai departe de atât nu s-a întâmplat nimic.

Am amânat în continuare, conștientă de unde vine amânarea și ce se întâmplă cu mine atunci când amân. Până într-o dimineață când m-am trezit la viață. ”Măi, dar nu mai pot așa. Îmi e greu să funcționez așa, e prea multă presiune. Și, în plus, ce lecție îi învăț eu pe copiii mei. Acum e momentul să schimb”.

 

Ce-am făcut ca să nu mai amân lucrurile?

Și mi-am propus ca din acel moment, de fiecare dată când constat că amân, să mă ridic fain frumos de pe scaun și … să fac. Pur și simplu așa, împotriva voinței mele, sau din pura mea voință.

A funcționat? Da! A fost greu? Nu foarte. Mai uit câteodată? Da. Ca azi dimineață.

Așa că dacă și tu amâni, încearcă să-ți dai seama de unde vine amânarea asta. Dar, mai presus decât asta, pune mâna și fă! Just like that. Fără scuze și fără justificări! Ridică-te de pe scaun, pune un zâmbet pe față (sau trage o înjurătură, dacă simți că te ajută asta) și pune mâna și fă.

Atât. Și iaca, am făcut și eu azi ce aveam de făcut. Să vedem ce e următorul lucru pe listă…

Despre teiubescuri, vulnerabilitate și șoapte

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții, dar un ”te iubesc” sincer, din toată inima și cu toată gura, n-am auzit spus în jurul meu. Și asta nu pentru că oamenii din jurul meu nu s-ar fi iubit, ci pentru că nu o spuneau.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Lista mea de 7 fapte bune pentru decembrie 2017

Despre asta am mai scris eu, inclusiv despre cum putem include copiii în ritualul ăsta al nostru de generozitate, de a da înapoi din bunul și frumosul nostru, am mai scris aici. Dar astăzi n-o să povestesc despre lucruri generale, ci o să vă dau idei punctuale, cu ce am ales eu să fac în luna decembrie pentru a da mai departe din ce am eu, din ce pot eu, din ce e nevoie de la mine.

Eu, copilul etern

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el.

4 trăiri care mi-au hrănit dragonul . Sau dimineața în care m-am surprins pe mine însămi

M-a surprins și pe mine. Credeam că-s calmă. Credeam că-s calmă în momentul ăla, pentru că pe termen lung îmi cunosc bine relația cu furia mea. Știu că mi-e frică de ea, așa că tendința pe care o am e s-o înghit și s-o ascund bine într-un sertar, apoi s-o scot de-acolo și s-o folosesc pe mine,

Despre plâns – o perspectivă diferită

Mda… și mie îmi cam dădea cu virgulă. Mă uit la mine. Da, sunt dăți când am nevoie de un plâns bun, care mă răcorește și mă face să mă simt om din nou. Dar rar. Foarte rar. În niciun caz la fiecare colț de stradă cum tot citeam prin diverse articole sau cărți, sau auzeam la tot felul de experți sau persoane cu multă încredere în experții ăștia.

Despre empatie

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Vaaaai, ce bine îți șade în rochia asta!

Nu e un articol despre rochii. E un articol despre asumare. Despre relațiile dintre oameni. Despre autenticitate. Despre intimitate. Despre iubire de sine. Despre iubire de ceilalți.

Rețetă delicioasă de turtă dulce (fără zahăr)
Bolovanul pasiv-agresiv care mi-a spart bula