Amân lucrurile. Și tu?
Rețetă ultrarapidă de tocăniță de vită
plasture

Am vrut să încep articolul scriind că ”am avut noroc să trăiesc într-o bulă”. Am luat o pauză, am respirat și m-am gândit mai bine. Nu am avut noroc. Mi-am clădit-o. E un merit al meu, pe care e ok să mi-l asum. Mi-am clădit o bulă, în care trăiesc, cât pot eu de departe de comportamente care să mă doară.

N-am fost mereu așa. De fapt, asta e dovada că n-am avut ”noroc”. Mai scriam eu pe blog că am fost la o școală unde starea noastră financiară era destul de diferită de a colegilor mei. La o școală unde colegii mei își făceau toate vacanțele în țări străine, iar eu fusesem o dată la mare în toată viața mea. La o școală unde un coleg mi-a spus că decât să-l ducă tata acasă cu Oltcitul, mai bine merge pe jos, pentru că aia oricum nu e o mașină. Eram în clasa a doua cred. Pentru că mai târziu nici măcar Oltcitul nu l-am mai avut. Mi-au auzit multe urechile, pentru că eram îmbrăcată altfel decât ceilalți, pentru că locuiam în altfel de casă, ai mei aveau altfel de mașină. Sau n-aveau.

Dar am crescut. Și am decis pentru mine că nu mai vreau și nu mai trebuie să accept așa niște comportamente la adresa mea. M-am înconjurat de oameni care să mă respecte, iar când respectul a dispărut, am dispărut și eu. Am ”pierdut” așa prietenii ”de-o viață”, cu remușcări și cu regrete, de multe ori. Dar bula trebuia să rămână intactă. Oricât de jos ar fi fost stima de sine pe care o aveam, măcar un lucru am înțeles și eu de la viața asta. Că e decizia mea ce accept să primesc din partea celorlalți.

 

Am schimbat joburi unde nu mă simțeam respectată, am evitat colegi care simțeam că nu mă respectă, mi-am ales cu mare grijă cercurile de oameni în care să mă învârt. Am fost, astfel, cruțată de tot felul de remarce agresive, pasiv-agresive, dureroase. Nu știu cum le-aș fi suportat. Nu știu dacă nu cumva nu m-aș fi prăbușit de tot, spartă în mii și mii de bucăți, ca o statuie romană, pe care o lovești cu o bilă de demolat. Doar relații de iubire n-am schimbat. Acolo m-am spart în bucăți, m-am făcut preș, am acceptat mai multe decât aș fi meritat. Doar pentru că așa învățasem eu iubirea. O bulă în bulă.

Acum câteva zile, însă, mi-am luat-o fix în față. Am ieșit din bulă. O remarcă pasiv-agresivă venită din multă frustrare și furie, ca de nicăieri, spusă cu zâmbetul pe buze. Îmi era adresată și m-a lovit ca o ușă de dulap. De unde venise? De ce venise? De ce la mine? Unde e bula mea?

Am ascultat-o, am primit-o… și n-am știut ce să fac cu ea. Ce faci cu așa ceva? O împăturești și o bagi bine în buzunar, ca s-o porți cu tine mult timp? O mototolești, bagi o piatră în ea și i-o arunci celuilalt în frunte? Nu știam cum e mai bine.

Am numărat până la 10 și mi-am simțit durerea. Era rea, mă strângea de inimă ca o mână rece de fier. Apoi a început să mă apese pe piept, să mă strângă de gât și să circule de nebună prin mine. Am lăsat-o. Oare când am mai simțit eu durerea asta? Oho, de multe ori, în ciuda bulei mele. Bula mea, creată pentru străini, dar nu și pentru cei dragi mie.

Mi-am adus aminte de durere și mi-a părut rău pentru ea. Am simțit-o prinsă în corpul meu, că face doar ceea ce a învățat să facă, și anume să facă rău. Mi-a părut rău pentru ea, pentru că nu știe să se elibereze, pentru că nu știe să iasă din corpul meu prea cald pentru ea, prea agitat, prea deconectat. Că, deși provoacă durere și se agită mult să o facă, nu primește atenție. Nimeni nu știe de ea. Nu primește nici afecțiune și nici iubire.

 

Și am simțit o nevoie imensă să o eliberez. Să eliberez durerea din corpul meu, să se facă una cu aerul, să urce deasupra copacilor și să zboare liberă unde își dorește ea. Am lăsat-o să plece. Și… pe măsură ce ea pleca, remarca pasiv agresivă pica încet, încet pe jos, ca o frunză purtată de vânt. La început am ales să n-o ating, ci s-o las să cadă. Dar n-am putut să mă abțin și am atins-o puțin. Cu un deget. M-a ars și am purtat arsura câteva zile după mine. Am arătat-o unor prietene, i-am arătat-o lui V. Am povestit despre ea. Între timp mi-a trecut. Iar data viitoare sper să reușesc să o las, pur și simplu, să cadă

E atât de trist să ai atâta durere în tine, încât să o arunci în cârca celorlalți ca să ai tu impresia că te eliberezi. Dacă aș putea alege o super-putere, cred că asta ar fi. Să-i eliberez pe oameni de frustrări și de furie. Să-i descătușez. Să nu mai fie sclavii emoțiilor lor, ci să și le poată gestiona singuri. Să poată vorbi și oferi flori, nu bolovani.

Acum lucrez la reconstrucția bulei… am un pansament mic. Sper să fie suficient.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Nu mai creșteți victime și abuzatori

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc. Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența...

Câinele-ninja

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Amân lucrurile. Și tu?
Rețetă ultrarapidă de tocăniță de vită