Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.
Drept urmare, credințele pe care noi le avem astăzi despre noi înșine și despre lumea care ne înconjoară s-au format acum mult timp și nu sunt niște alegeri raționale pe care le facem aici și acum. Credințele noastre despre lume vin de pe vremea când eram un micut fetus și sunt stocate în subconștient, acea parte a creierului nostru care e responsabil de orice idee, gând, emoție, etc. de care nu suntem conștienți. De fapt, se pare că 95% din tot ceea ce facem noi vine din subconștient. Și, după cum spuneam, și credințele noastre vin tot de acolo.
Planul de viață
Eric Berne scrie în cartea sa ”Ce spui după bună ziua” că planul de viață este făcut în copilărie, întărit de către părinți, justificat de alte evenimente ulterioare și culminează cu alternative pe care ni le alegem. Planul de viață ne ghidează în toată călătoria noastră, din momentul nașterii până în momentul în care murim.
Dar de ce ne facem un plan de viață?
E simplu. Pentru că avem nevoie de o soluție. Oricum ar fi fost copilăria noastră, bună sau rea, frumoasă sau nefericită, scopul nostru principal a fost să primim atenția și iubirea necondiționată a părinților noștri (și, probabil, încă mai este). Pentru că ăsta e scopul principal al copiilor, de asta au nevoie să crească și să devină adulți echilibrați. Antropologic vorbind, de asta aveam nevoie pentru a supraviețui. Un copil care primește atenție și este iubit, va fi protejat de pericole și va supraviețui.
Căutăm soluția la nevoia noastra de atenție și iubire necondiționată și decidem (desigur că nu rațional și nu conștient) că așa vom proceda toată viața noastră.
Planul de viață și poziția pe care ne-o asumăm
Scriam mai sus că scopul copiilor este acela de a câștiga atenția și iubirea necondiționată a părinților lor. Ceea ce înseamnă că felul în care părinții răspund la această nevoie a copiilor este foarte important în dezvoltarea lui și în decizia pe care o ia copilul referitor la mediu. Cu fiecare experiență prin care trece, copilul decide cum este mediul și cum este el însuși. În jurul vârstei de 6 ani, decizia e luată în mare parte și nu va mai fi schimbată (decât foarte greu).
Eu sunt OK, tu ești OK
Un părinte care răspunde nevoii bebelușului sau copilului său, un părinte care simte iubirea necondiționată pentru copil, un părinte echilibrat care își dorește copilul aproape îi va transmite acestuia că ”merită”. Merită să se fi născut, merită să existe, merită să fie minunat. Copilul va primi mesajul că totul este în regulă cu el și va învăța că părintele este demn de încredere.
Va extrapola această viziune asupra mediului său și va concluziona: Și eu sunt OK, dar și tu ești OK.
Dar părinții care nu răspund la aceste nevoi de bază ale copilului, nu transmit același mesaj.
Eu sunt OK, tu nu ești OK
Un părinte care va fi extrem de permisiv cu copilul, care îl va proteja prea mult sau care nu va ghida copilul în călătoria sa de la ”eu sunt centrul universului” către ”eu sunt parte din univers”, va crea o altă perspectivă. Copilul va înțelege că el însuși este OK, dar ceilalți nu sunt OK. Și se va poziționa cu superioritate mereu.
De asemeni, un copil căruia îi va lipsi constant controlul asupra propriei persoane, un copil cu părinți inflexibili, va putea aborda aceeași poziție de superioritate, încercând să contracareze inferioritatea în care a fost pus constant. Decizia sa pentru viață va fi ”Eu când o să fiu mai mare decât tine, o să te pot umili la rândul meu”.
Eu nu sunt OK, tu ești OK
Atunci când copilul nu va primi susținerea părintelui, când nu se va simți protejat și iubit de acesta, atunci când părinții pun pe umerii copilului presiunea fericirii lor și îl responsabilizează cu asta sau atunci când părinții săi se ceartă sau trec prin divorț și nu îi explică suficient de clar că motivul nu este el, va gândi despre sine că e ceva greșit cu el. ”Dacă eu nu pot să o fac fericită pe mama, înseamnă că ceva nu e OK cu mine”. ”Dacă eu nu pot să-i împac pe tata și pe mama, atunci ceva nu e OK cu mine”. Astfel de copii vor pleca mereu din poziția eu nu sunt OK, doar tu ești OK, acceptând pe parcursul vieții discriminări, incorectitudine sau abuz.
Eu nu sunt OK, tu nu ești OK
Iar copiii neglijați emoțional, abuzați, cu părinți total dezinteresați de persoana lor, cu părinți alcoolici, din familii complet destabilizate, vor învăța ceva mai trist. Și anume că nici eu nu sunt OK și nici tu nu ești OK. Iar dacă niciunul dintre noi nu este OK, nu are rost să mai facem nimic, sau dacă eu oricum nu sunt OK, dar nici tu nu ești, ne putem distruge reciproc.
Claude Steiner crede că bebelușii se nasc cu percepția eu sunt OK și tu ești OK, dar că asta se schimbă atunci când ceva se interpune interdependenței dintre mamă și copil.
De la această poziționare a noastră în viață începem să ne scriem scenariul de viață.
Cele 6 tipare de comportament/de eșec
Pe lângă poziționarea noastră în viață, ne mai folosim și de alte instrumente pentru a ne scrie scenariul de viață, care sunt, de multe ori, contraproductive. Toate provin din copilăria noastră și se repetă, predictibil, atâta vreme cât nu suntem conștienți de ele și nu încercăm să le schimbăm, prin mult efort voluntar.
Secvența ”după”
Persoanele anxioase își ghidează viața după ”secvența după”. Aceste persoane nu se pot bucura de momentul prezent, temându-se de un eveniment din viitor, care ar putea surveni imediat dupa acțiunea prezentă.
De multe ori secvența ”după” se transformă într-o profeție auto-împlinită, pentru că această secvență tinde să demotiveze.
”După ce o să îi spun, o să ne certăm”, ”După ce o să ne căsătorim, nimic nu o să mai fie la fel”.
Secvența ”după” nu trebuie să fie mereu legată de un eveniment ulterior negativ. Dar, de multe ori, această secvență duce la procrastinare. ”O să mă duc în concediu doar după ce o să produc 70000 de lei”.
O altă perspectivă a acestei secvențe este că ea poate fi folosită și în momentele în care prezentul ni se pare dificil de suportat. ”Voi fi fericită doar după ce voi deveni mamă” ”Mă voi simți bine cu mine însămi doar după ce voi slăbi 10 kilograme”.
Această secvență se formează, în general, în cazurile în care copilul nu a fost lăsat să se bucure de momentul prezent, ci transpus mereu în viitor (ceea ce pentru un copil, care trăiește în ”aici și acum” este foarte greu de dus).Secvența ”până când”
Atunci când momentul prezent este dificil, unele persoane simt nevoia să se agațe de ceva care să le facă să se simtă mai bine. În aceste cazuri, în loc să facă ceva pentru a schimba realitatea în care nu sunt fericite, astfel de persoane pun această responsabilitate în cârca unui ”eu de mâine”. ”Eul de mâine” va rezolva problema cu care eu mă confrunt astăzi.
Așa că voi fi nefericit până când ”eul de mâine” sau o altă persoană căreia îi voi pune în brațe responsabilitatea propriei fericiri îmi va rezolva problema.Secvența ”întotdeauna”
Tipică persoanelor care intră adesea în rolul de victimă, secvența ”întotdeauna” transmite mesajul că nimic nu se poate schimba și că aceasta este starea de fapt a propriei vieți. ”Mie întotdeauna mi se întâmplă asta”, ”Tu întotdeauna mă rănești” vă sună cunoscut?
Secvența ”niciodată”
Similară secvenței ”întotdeauna”, secvența ”niciodată” este tipică tot persoanelor care aleg rolul de victimă. În acest caz nu se întâmplă mereu lucruri rele, ci niciodată nu se întâmplă lucruri bune. ”Eu niciodată nu am dreptate” sau ”Ei niciodată nu mă vor respecta”.
Secvența ”aproape”
Secvența ”aproape” vine adesea la pachet cu următorul mesaj pe care copilul l-a primit de la părinte ”Tu nu ai voie să fii bun/Tu nu ai voie să fii mai bun decât mine”, chiar dacă acest mesaj nu a venit în cuvinte explicite. Atunci când părinții intră într-o competiție (desigur, nu conștientă) cu copilul, mesajul acesta va fi. Copilul va intra atunci în următorul conflict: ”vreau să fac asta pentru mine, dar vreau și acceptarea și iubirea necondiționată a părintelui”, pe care nu o va primi dacă va fi mai bun decât el. Așa că va greși, va pierde, nu va reuși. Copilul, devenit ulterior adult, va duce după sine acest mesaj: de a nu reuși. De a se autosabota înainte de rezultatul final. ”Aproape am reușit”.
Secvența cu final deschis
Această secvență este tipică persoanelor care se concentrează pe rezultate imediate, fără să gândească lucrurile pe termen lung.
Acum că știi aceste lucruri, îți poți analiza propria viață. Cum a fost copilăria ta? Ce decizii ai luat atunci? Ce plan de viață ți-ai construit? Cum te vezi pe tine și cum îi vezi pe ceilalți? Visele pe care le ai, poveștile care ți-au fascinat copilăria, mecanismele de eșec pe care le arăți, toate acestea îți creionează povestea vieții. Și, odată descoperită și conștientizată, ea poate fi schimbată.
Așa că, deși ți-ai scris deja povestea vieții, să știi că poți să o rescrii.
Deci, care e titlul poveștii tale de viață și ce fel de poveste este? Ai vrea să schimbi ceva la ea?