Azi pe la prânz, după o dimineață nebună cu alergături prin locuri total ieșite din zona mea de confort (la care țin foarte mult, ca orice om), m-am oprit la mall, ca să ajung la bancă. Am parcat fain frumos și cum mă agitam eu prin mașină să strâng toate cele și să le îndes în geantă, văd că îmi trece prin fața ochilor o mașină, condusă de o doamnă relativ tânără, în dreapta căreia stătea un domn, relativ tânăr. Ea voia să parcheze undeva, el i-a arătat scurt un alt loc, așa că ea a renunțat la parcarea pe care o făcea și s-a îndreptat către locul pe care i-l arătase domnul din dreapta ei.

Despre feminism

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?

Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent. Sau, dacă nu e exagerat la început, ajunge să fie exagerat. E normal. Oamenii caută compania altor oameni care să le împărtășească valorile și credințele, iar atunci când îi găsesc și se înconjoară de ei ajung la concluzia că viziunea lor e singura viziune. Și că cei ce n-o împărtășesc, pot pieri în focurile iadurilor, dacă nu se căiesc. Nu vorbesc aici despre religie, ci despre orice. Dacă eu am în jurul meu doar oameni care au aceleași opinii și valori ca și mine, habar n-o să mai am că există mulți alți oameni care cred diferit. O să trăiesc cu convingerea că ce cred și gândesc eu, e ce crede și gândește toată lumea, mai puțin amărâtul ăsta, care nu pare să știe de capul lui. Când văd că nu reușesc să-l conving, arunc cu pietre, pentru că așa un ciudat n-are ce căuta în satul meu. Așa funcționăm…

Voiam să ajung la curentul legat de feminism, pentru că despre asta e vorba. Nu mă consider o feministă, doar încerc să mă lupt cu prejudecățile (inclusiv ale mele), pentru a oferi comunității oameni echilibrați. În procesul ăsta încerc și eu, desigur, să-i conving și pe ceilalți că e ca mine. Că doar nu-s cu nimic nici mai presus, nici mai prejos decât ceilalți.

Prejudecăți legate de femei și mansplaining

Sunt multe prejudecăți legate de femei, de care nici măcar nu ne dăm seama. E o discuție pe care o am frecvent cu V, iar el nu e de acord cu mine. El bagă la înaintare discriminarea pozitivă care se face de la o vreme, iar eu încerc să-i explic fix ce ziceam mai sus. Că discriminarea pozitivă vine ca un răspuns discriminării negative. Și, fie vorba între noi, discriminarea asta pozitivă nu o s-o regăsesc pe orice nivel social. O s-o cam regăsesc în medii unde ea vine impusă din alte medii. Mai concret, cam în corporații. În rest, mergem înainte cu discriminarea negativă.

Femeia slabă

Dar să revenim la cuplul de la prânz. Ce m-a înfuriat pe mine, de fapt, este imaginea asta a femeii neputincioase, pe care o cărăm după noi generație cu generație. Femeia aia micuță și slabă, care are un bărbat înalt și puternic, care câștigă mai bine decât ea (pentru că dacă nu câștigă mai bine decât ea, se iscă iadul în familie), care poate desface borcane și care îi arată unde să parcheze. Pentru că sunt lucruri pe care o femeie nu le poate face. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că nu-și permite ea ei însăși să le facă.

Nu vreau să dezbatem acum egalitatea dintre sexe în plan fizic. Pentru că, în general, bărbații sunt mai puternici decât noi, femeile. Putem vedea asta în jurul nostru. Sigur, există și excepții de la teoria generală. Există și femei care deschid borcane pe care bărbații nu le pot deschide. Există femei care cară singure pe scări un pat. Există și astfel de cazuri. Dar, uitându-ne în jur, cazurile astea apar destul de rar. În general, constituția femeii e un pic mai plăpândă decât cea a unui bărbat. Suntem mai micuțe de înălțime, putem ridica mai puține greutăți și suntem mai ”puțin” făcute. Dar, în afară de asta, the sky is the limit.

Nu știu dacă sunteți familiarizați cu un termen pe care nu cred că îl avem în română. Dacă îl avem, să-mi ziceți și mie, rogu-vă. În engleză îi zice mansplaining și descrie situațiile alea în care un bărbat îi explică unei femei, care deja știe despre ce e vorba în propoziție, o chestiune pe care el presupune că ea n-o știe. Pentru că… prejudecată.

De exemplu, atunci când o femeie vrea să parcheze undeva, iar el îi indică alt loc. Sau, atunci când ea este neurochirurg, iar el îi explică despre ce este un neuron. Sau orice altă situație pe care vi-o puteți imagina, când, dacă dialogul ar fi fost între doi ”ei”, el n-ar fi presupus că trebuie să-i explice așa ceva interlocutorului. Sincer, cunosc un caz în care el îi explica ei cum să folosească, de fapt, un absorbant. Trebuia introdus spiralat, pentru că de-aia avea liniile alea spiralate pe el. Am simțit că mă doare mintea.

Dar cum ajung bărbații să creadă că ei le știu pe toate?

E simplu. Pentru că femeile ajung să creadă că nu știu nimic. Pentru că femeile sunt crescute să creadă că sunt delicate (adică fragile), că au nevoie de protecție (că sunt neajutorate), că au nevoie să le crească ceilalți. Pentru că fetițele văd în jurul lor bărbați dominanți și femei dominate. Pentru că văd acasă cum mami ”ascultă” de tati. Pentru că văd mai mulți președinți, decât președinte. Pentru că spunem doctor, iar ”doctoră” e greșit. Pentru că femeile sunt dezbrăcate în videoclipuri și reclame, pentru entertainmentul bărbaților. Pentru că învață că respect = frică, iar de bărbați ne poate fi frică (doar ziceam mai sus că-s mai puternici decât noi). Pentru că… ”las’ că te spun eu lu’ tac-tu când vine diseară”. Pentru că bărbatul dă cu pumnul în masă.

Să ne gândim puțin cum ne creștem fetele și cum am crescut noi. Părinți îngijorați de neputința noastră ne-au păzit până la adânci bătrâneți. Au gravitat în jurul nostru și al protecției noastre. Fetițele sunt fragile și se pot sparge. Băieții sunt duri și se bat, dar fetițele nu au voie. Nu au voie nici să se murdărească, nici să arunce cu pietre în lac, nici să sară gardul. Fetițele trebuie să fie prințese, cu rochițe diafane, cu părul frumos pieptănat, să știe să vorbească încet, să se supună. O fetiță care își cere drepturile, care strigă atunci când nu-i convine, care se agită atunci când nu se simte confortabil e obraznică și needucată. Un băiat poate face astea, pentru că așa sunt băieții. Dar fetițele trebuie să fie supuse.

Așa că, pentru că sunt atât de protejate, fetițele înțeleg clar și concis: ”tu nu poți singură”. Și trăiesc asta toată copilăria lor. Sunt limitate de părinții lor, limitate de alți adulți și, până la urmă, ajung să se limiteze singure. Iar când vine momentul să plece de acasă, caută pe cineva să le limiteze mai departe. Să le arate unde să parcheze. Să le spună că nu sunt în stare să facă x lucru singure. Să le explice cum se folosește un tampon.

Fetițelor nu le e frică

Băieților nu le e frică, pentru că ei n-au voie să arate că le e frică. O reneagă imediat ce încep să o simtă. Dar fetițele nici măcar nu ajung să o simtă. Le-ar fi și lor frică. Le-ar fi frică să sară gardul și le-ar fi frică să se ia la bătaie. Prin limitele părinților, fetițele sunt oprite mereu înainte de a simți frica. Învață asta și, în același timp învață neputința și eșecul. Care devin parte din povestea lor.

– Mulțumesc, mamă, mulțumesc, tată. Mi-ați pus multe limite, ca să nu mai ajung să simt frica. Acum, plec de acasă. Și am nevoie de altcineva să mă păzească de frică. L-am găsit. E EL!

Apoi, după mulți ani, timp în care EL o păzește de frică, dar îi scoate la iveală frustrarea, discursul se schimbă… Ea n-a reușit, pentru că el a oprit-o. De fapt, ea n-a reușit, pentru că s-a lăsat oprită de el. Ca să nu simtă frica.

– Dacă n-ar fi fost el, aș fi reușit. Nu e vina mea, e vina lui. EL nu m-a lăsat… El mi-a arătat locul de parcare, el mi-a decis viața, el mi-a trasat sarcinile. 

Dar știți ceva, doamnelor? El nu poate face nimic, dacă voi nu îi permiteți.

OK, generația noastră e așa. Ne e greu să ne schimbăm, ne greu să ne luăm viața în mâini, responsabilitatea și să ne privim fricile în față. Căutăm dependența și co-dependența pentru că ne ajută. Pentru că asta știm, acolo e zona noastră de confort. Însă mi-aș dori ca generația viitoare să nu mai fie așa. Ca fetele noastre să crească încrezătoare, libere și puternice.

Să simtă mereu ce am simțit eu astăzi, după o zi plină de lucruri pe care acum 3 ani aș fi simțit că nu-s în stare să le fac singură… Curaj, încredere, iubire de sine. M-am și îmbrățișat, să știți 🙂 Eu astăzi n-am mai fost femeia aia care are nevoie de un bărbat ca să parcheze. Dar ajung să fiu, de fiecare dată când funcționez pe pilot automat, când nu sunt prezentă aici și acum. E obositor al naibii… Dar, ce-ar fi viața dacă toate ar fi simple?