Stateam in dimineata asta si ma gandeam: „Oare ce sa mai scriu eu pentru serialul vietii noastre?”
In ultima vreme, lucrurile au fost destul de asezate. Nu stiu cum, probabil pentru ca eu am fost mai asezata, probabil pentru ca eu am avut mai putine nevoi neimplinite, probabil pentru ca eu am fost mai echilibrata emotional. Asa au fost si copiii, cu exceptia situatiilor limita, care au loc in casele tuturor. Cel putin sper ca n-au loc doar la noi. Ma refer la dorinta copilului mic de a detine tot de pe lumea asta, de la aer pana la jucarii. Desigur, manifestarea acestei dorinte e intotdeauna foarte intensa. Siroaie de lacrimi se scurg atunci cand paltonul meu nu e al lui, ci al meu si atunci cand sora lui vrea sa coboare din masina pe aceeasi usa pe care a urcat el. Sau in alte situatii similare.
In fine… Si cum conduceam eu azi dimineata spre gradinita si imi puneam acea intrebare in minte, ma trazneste.
Nu stiu daca ati vazut filmuletul cu mama urs panda, care a tot circulat saptamanile astea pe retelele de socializare. Daca nu l-ati vazut, vi-l descriu. O mama urs panda sta linistita in fund si mananca niste bambus. In spatele ei, un pui de urs panda isi face de lucru. La un moment dat, mama de urs panda este lovita de simtul responsabilizarii si pare sa-si aminteasca brusc despre existenta puiului. Se intoarce, bulversata, pentru a se asigura ca puiul e inca acolo. Imaginea e foarte amuzanta. Fix asa m-am trezit si eu din reverie.