Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp
Episodul 14: Creierul meu furios

Doni este câinele nostru. Un Schnauzer mic (mai degrabă mediu), negru și foarte jucăuș. Extrem de jucăuș. Enervant de jucăuș. Doi adulți și doi copii nu fac față nevoii lui de joacă. E energic, fuge, țopăie ca pe arcuri, se învârte în cerc, sare de pe loc ca să ne lingă pe nas, nu-și poate controla entuziasmul și sare pe copii (care sunt doar un pic mai înalți decât e el) și îi doboară, fură mâncare de pe masă, face pipi la baie (true story, mai urmează doar să-l învăț că trebuie la baie, dar la WC, nu pe jos)… Ce să zic, e un câine care acum îți bucură sufletul și pe care acum îți vine să-l mănânci cu fulgi cu tot.

Dar, într-o vreme, activitatea lui preferată era fugitul din curte. Învățase să deschidă poarta și pleca pe străzi. Când am schimbat încuietoarea porții, a săpat un tunel pe sub gard. Când i-am acoperit tunelul, a rupt o ulucă din gard. Când am prins uluca, a învățat să deschidă și încuietoarea nouă. Fugea pe lângă noi, dacă nu ne strecuram ca Flash pe poartă sau pe ușă. Încă nu a descoperit că poate sări gardul. Atunci, n-o să ne mai rămână nimic de făcut, decât să împrejmuim curtea cu sârmă ghimpată.

Era o vreme când, cu toată bunăvoința noastră de a-l ține în curte, reușea să fugă aproape zilnic. Deja mi-era jenă de vecini când ieșeam cu el la plimbare. Mi se părea că toată lumea se uită urât la vecina aia nesimțită care lasă câinele pe străzi, să-și facă nevoile, să se împuieze și cine știe ce să mai facă. Ah, apropos de ieșit la plimbare, ultima lesă a ros-o în 5 minute ca să se elibereze de lângă noi, care stăteam la o cafea, cu el tolănit lângă scaun. Am legat-o. 5 minute mai târziu, o rosese din nou.

Dar, în ultima vreme, i-am dat de cap și n-a mai fugit. Am refuzat să mai folosesc ieșirea din curtea în care stă el și plecăm pe ușa casei, ca să nu mai aibă pe unde să se strecoare. De când a rupt ultima dată gardul cu totul (nu doar o ulucă, a rupt tot gardul ca să fugă! Schnauzer pitic, da?), n-a mai reușit să miște nici măcar un lemn din el. Poarta am reușit să o modificăm și să n-o mai poată deschide (de multe ori îmi e greu și mie). Pe sub gard nu și-a mai săpat nimic. Pe scurt, n-a mai fugit.

Până săptămâna trecută, când primesc un tag pe facebook, la o poză. Era o poză cu Doni. Pe care îl prinsese veterinarul din cartier și îi pusese semnalmentele pe grupul cartierului, încercând să-i găsească proprietarii. Arăta în poza aia ca vai de el, pentru că, nu știu cum, fugise din nou. Iar afară era ploaie și el era plin de noroi, ciufulit și ud tot. Are microcip de câine, doar că numărul de telefon din baza de date e unul vechi, pe care nu-l mai avem, așa că veterinarul n-a reușit să dea de noi. Dacă tot era acolo, mi-am dat seama că nu i-ar fi prins rău nici o vizită la ceva cosmetică de câini, dar cum ar fi fost să scriu comentariu la postare ”Da, e al nostru. Mulțumim că l-ați găsit. Ați putea, vă rog, să-l și spălați și să-l tundeți?”

doni captiv

Adică, era așa…

Săptămâna viitoare o să-l programez, totuși. Numai că avem o dilemă. Eu vreau să-l tund ca pe un schnauzer. Iar domnul V. zice să nu, pentru că o să se umple mereu de noroi pe burtă și picioare și că ar prefera să-l tundem focă, așa cum am făcut data trecută (l-am tuns scurt peste tot și arăta exact ca o focă :)))

Am, oare, cititori cu schnauzeri tunși ca niște schnauzeri? E greu tare de întreținut tunsoarea?

schnauzer

sursă foto: pinterest.com

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp
Episodul 14: Creierul meu furios