E 7 și jumătate seara. Tocmai ne-am întors de la o petrecere de copii. Fip, copilul mic al familiei, a adormit deja. Ema, copilul mare al familiei, e plecată cu tatăl ei în vecini. Iar eu stau pe canapea și mă macină niște vinovății.
Prima vinovăție de mamă m-a măcinat la 3 minute după ce am văzut a doua liniuță de pe testul de sarcină și am zis „eu nu cred așa ceva”. Vinovăția asta a tot crescut, pe măsură ce acceptam ideea că în mine crește un omuleț, pe măsură ce îi auzeam inimioara cum bate, îi simțeam mișcările și îi vedeam fățuca la ecografie. Și ce vinovății! Că n-am primit suflețelul ăsta cum trebuie pe lume și că în primele 2 săptămâni de sarcină eram îngrozită și nu fericită.
Apoi am trecut la alte vinovății. Că nu crește copilul suficient în burtă, că am mâncat o felie de salam, că nu îi pun muzică să asculte în fiecare seară, că nu număr câte mișcări îi simt pe zi.