Citeam zilele astea o carte scrisă de Erich Fromm. Îi zice “Fuga de libertate”. Dacă vi se par interesante istoria, psihologia și sociologia, vă recomand să o citiți și voi. Tema principală a cărții e evoluția omului in decursul istoriei și cum i s-au schimbat lui nevoile, în funcție de asta, în principal din perspectiva relației individului cu libertatea proprie. M-a captivat.

Ne căutăm singuri constrângeri, în numele libertății

Fenomenul legat de “libertate” m-a fascinat întotdeauna. Pe de-o parte, observ cum căutăm libertatea cu toată ființa noastră. Dezvoltarea noastră, în esență, se leagă de un anumit nivel de autonomie și libertate. Oameni au murit pentru libertate. Oameni încă mor pentru libertate. Oamenii se plâng că le lipsește libertatea. Cu toate astea, dacă te uiți în jur, o să vezi că libertatea e doar o iluzie. Că ne luptăm pentru anumite libertăți, in timp ce în alte părți ne căutăm singuri constrângeri. Că a fi parte din o societate vine la pachet cu un set de limitări ale libertății noastre. Dar altfel nu putem să trăim.

În fine, subiectul e vast. După părerea mea, de om care studiază omul cu interiorul său cu tot, libertatea ne sperie din două perspective. Pentru că vine cu responsabilitate și pentru că avem impresia că ne pierdem de grup, ne pierdem sentimentul de apartenență. Mă uit și la mine. De când sunt frilensăr și îmi lipsește contextul de birou, de colegi, de program, de structură, mi le caut singură. Altfel, mă simt pierdută în neant, fără scop și fără țel. Drept urmare, mi-am căutat un birou de la care să lucrez împreună cu cineva, știu că trebuie să mă duc acolo la o anumită oră, că plec de acasă, că am un scaun și o masă ale mele, că împart camera aia cu încă cineva care are aspirații similare cu ale mele, temeri similare și dorințe similare. În plus, la birou trebuie să am o conduită, pentru că nu sunt singură acolo. Da, mă pot tăvăli pe canapea, dacă vreau, dar nu la fel de liber cum aș face-o acasă. Sunt nebună că am ales asta, în loc de libertatea de acasă? Poate. Dar îmi lipsea sentimentul de apartenență. De a fi inclusă într-un grup. Eram ca o frunză în vânt. Fromm explică mai tehnic decât mine. El zice că ”să te simți complet singur și izolat conduce la dezintegrare mentală, la fel cum foamea conduce la moarte”.

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri propri

O să vă întrebați, poate, încotro merg cu ideile astea. Ce legătură e între educație, pentru că despre asta vreau să vorbim, și istoria omenirii și a libertății omului. Ca să ajungem la subiectul despre care m-am apucat să scriu azi, o să mă folosesc tot de o idee a lui Erich Fromm, pe care am citit-o în mai multe din cărțile lui. Practic, el spune că ”dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri proprii”.

Timp de zeci de ani, românilor le-a lipsit libertatea de a avea gânduri proprii. Sub regimul comunist, unde nu trebuia să gândești, ci doar să execuți, libertatea asta îți fusese răpită. Părinții noștri, poate și bunicii noștri, n-au avut voie să întrebe, să cerceteze, să gândească. Supunerea era una din valorile promovate de regim. Gândirea critică era blamată. Să pui prea multe întrebări te punea chiar în pericol fizic. Oameni au făcut închisoare ani buni și grei pentru ceea ce nouă nu ne lipsește. Oameni au murit pentru ca nouă să nu ne lipsească asta.

Cum au ajuns părinții și bunicii noștri să se teamă să gândească pentru ei? Să lupte pentru ceea ce cred? Să întrebe, să afle? Prin presiunile regimului, presiunile societății și presiunile școlii. Școala, după modelul comunist, nu era făcută să te ajute să gândești. De fapt, nici nu îți trebuia asta. Partidul dicta tot, nu aveai ce să gândești. Trebuia doar să execuți. Școlile pe care le-au urmat părinții noștri creau executanți, care să nu pună întrebări. Un soi de roboți ar fi trebuit să iasă din școli. Materia era standard pentru toată lumea. Copiii erau standard. Profesorii erau standard. Niște piese de modelat la strung. Dezumanizați și unii și alții. Istoria era măsluită, geografia era măsluită, cam tot era măsluit pentru îndoctrinarea copilului de rând și spălarea lui de creier.

Schimbarea care n-a schimbat nimic

Și a venit Decembrie 1989. A venit revoluția, marile reforme. Ce s-a schimbat în sistemul de educație? Parțial s-a schimbat conținutul. A dispărut o parte din măsluieli. A dispărut cultul dictatorului. În rest, același sistem care nu educă, ci formează, ca la strung, niște elevi. Un sistem care îi ia din ce sunt ei și îi transformă în același lucru. Standardizare.

Doar că, în timp ce sistemul rămâne același, societatea se schimbă. Avem alte nevoi acum, căutăm alte libertăți. Trăim tot pe repede înainte, în viteză. Tot se schimbă, și nu oricum, ci rapid. Suntem într-un context foarte flexibil și extrem de imprevizibil. Trăim într-o lume în care piesele de strung, care ies din școală, sunt redundante. Trăim într-o lume în care roboți ca Sophie primesc cetățenia unui stat. Într-o lume în care inteligența artificială poate prelua, la orice oră din zi și din noapte, munca a oamenilor-roboți. Pentru că, păstrând metodele vechi, de pe vremea când produsul ce ieșea de pe băncile școlii trebuia să facă mult și să gândească puțin, școlile scot acum pe bandă rulantă oameni pregătiți perfect să facă munci ce vor fi, în curând, automatizate. Ăsta e procesul. Iei o activitate, o standardizezi, apoi o automatizezi. Singurul motiv pentru care asta nu se întâmplă la scară largă e că dacă s-ar întâmpla, toată societatea noastră, nepregătită pentru alte vremuri, s-ar prăbuși. Cât o s-o mai ducem așa, păstrând joburi în mod artificial? Nu știu.

Datoria noastră e să ne pregătim copiii pentru alt viitor

Și pentru că nu știu dacă va mai dura o generație sau două sau nouă, cred că e datoria noastră să ne pregătim copiii pentru alt viitor. Ce alt viitor? Asta nu mai știu. În vremurile astea, viitorul e, după cum ziceam mai sus, extrem de imprevizibil. Așa că singurele lucruri pe care ar trebui să ne concentrăm atunci când creștem și educăm un copil sunt să-i învățăm să pună întrebări, să știe să ia decizii și să prelucreze rapid date și informații. Pentru că s-ar putea, ca doar pe astea să le facă mai bine un om decât un robot. S-ar putea ca doar asta să nu poată fi standardizat.

Momentan îi pregătim pentru altceva. Școlile, pe modelul clasic, în care profesorul predă, iar copilul învață (pe de rost) niște concepte abstracte, poate inutile unele, în care profesorul are un statut superior copilului, în care nu vorbim despre un ”dialog”, ci despre ”predare”, pregătesc copiii fix pe dos.  Pentru a urma indicații, pentru a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei (totul e prestabilit, de la orar, materie, până la uniforme) și să scoată date și informații.

O să se întâmple o mare schimbare în sistemul educațional românesc în viitorul apropiat? Nu. Nici măcar în viitorul îndepărtat. Oare putem noi să facem ceva în direcția asta? Noi, ca părinți? Categoric!

Dacă avem resurse financiare, putem căuta școli care promovează colaborarea (și nu competiția), care încurajează copiii să intre în dialog cu profesorii, care lasă copilului putere de decizie, care nu promovează conceptul de pedeapsă și nici măcar de recompensă.

Iar noi, acasă, putem încuraja la copii toate aspectele astea. Îl putem încuraja pe copil să întrebe, să afle, îl putem încuraja să-și găsească singur răspunsuri. Îl putem încuraja să pună la îndoială tot ce nu îi e clar, tot ce îi e impus. Vorba bunicii mele, ”întreb, deci gândesc; gândesc, deci exist”. Putem ca măcar acasă să nu încurajăm servilismul, putem ca măcar acasă să tratăm copilul cu respect și demnitate. Putem ca măcar acasă să avem încredere în deciziile copilului. Putem ca măcar acasă să direcționăm și nu să impunem. Și, vorba lui Fromm, să educăm și nu să manipulăm.

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil”

(Erich Fromm – Arta de a iubi)