Acum 5 ani

– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?

Acum 3 ani

– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…

Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.

Prima sarcină

Acum 5 ani m-am trezit însărcinată pentru prima oară. N-o să uit niciodată panica aia cu care am văzut că apare a doua liniuță pe test. Îmi întârziase ceva (habar n-aveam cât, pentru că nu țineam evidența asta) și aveam de ceva vreme ceva simptome dubioase. Mi-era tare greață, eram foarte amețită și parcă n-aveam stare. Era sâmbătă dimineață, la ora 9. Domnul V. încă dormea, pentru că pe vremea aia încă își mai permitea să o facă. Eu îmi luasem un test cu o zi înainte și îmi făceam curaj să-l fac. L-am făcut. Stăteam pe marginea căzii, aruncasem cât colo testul pe marginea chiuvetei și nici nu-mi venea să mă mai uit la el. Cum adică sunt însărcinată? Dar eu nu am plănuit asta! Dar eu nu știu ce cărucior să cumpăr la copil! Dar geamurile de la noi din dormitor trebuie schimbate! Vă jur că astea au fost primele mele gânduri. Că n-am plănuit, că nu mă pricep să cumpăr un cărucior și că nu-s bune geamurile de la dormitor și o să moară copilul de frig. Aaaa, da. Și că o să fiu gravidă la nuntă. Când l-am anunțat și pe V, s-a depus o mare liniște în casă. Nu știu ce gânduri avea și el, dar sigur avea dubiile și temerile lui.

El s-a obișnuit mai ușor cu ideea. Țin minte că îmi trimitea linkuri cu evoluția sarcinii pe săptămâni și știa cât de mare e copilul din burtă, ce i-a mai crescut săptămâna asta, ce a mai învățat. Eu nu mă uitam pe ele. Efectiv nu puteam. Apoi, ușor-ușor am început să mă bucur și eu de sarcină. Urmăream ce se întâmplă cu bebelușul din burta mea, mă bucuram să spun lumii că-s însărcinată, m-am apucat să mă pregătesc pentru naștere, visam toată ziua la bebeluș.

Plus că devenisem oul Fabergé cu surprize al familiei. Toată lumea mă menaja, avea grijă de mine, mă muta de la umbră la soare și de la soare la umbră. Era chiar obositoare atâta atenție. Când mergeam la bunicii viitoarei cetățence a lumii, mi se gătea separat, mi se aduceau perne ca să șed mai bine, mi se făcea cald sau răcoare, după dorințe, nu eram lăsată nici să-mi torn un pahar cu apă.

Acasă nu mai găteam, pentru că nu suportam mirosurile. Stăteam mult tăvălită pe canapea, pentru că mă durea spatele. Dormeam mult, pentru că mă simțeam atât de obosită, că nu mai puteam ține ochii deschiși. Făceam curat și eram certată că nu mă odihnesc. Făceam cumpărături și eram trimisă la zona de relaxare. Orice făceam era răsplătit cu odihnă.

La medic mergeam împreună. Domnul V. nu a ratat nicio ecografie din cele importante. Am trăit împreună, de mână, toate momentele asta emoționante din perioada dinaintea nașterii. Cu ce emoții așteptam amândoi la ușa cabinetului…

Și a doua sarcină…

Acum 3 ani am rămas iar însărcinată. De data asta n-a mai fost pe neașteptate. Pentru că supraviețuiserăm unui copil, am vrut să-l facem și pe al doilea. Am făcut testul într-o dimineață, cu o zi înainte să-mi întârzie menstruația. Aveam deja simptomele. Le știam, pentru că mai trecusem de două ori prin ele (prima sarcină și o a doua, pierdută). Mi s-a lipit pe față un mare zâmbet când am văzut a doua linie. Am așteptat seara, ca să-l pot anunța și pe V. Ne-am bucurat amândoi, la subsol la mall Promenada. Nu mai eram speriați de cărucior, iar geamurile le reparaserăm.

Doar că a doua sarcină a fost foarte diferită de prima, din simplul motiv că acum nu mai aveam datoria de a mă îngriji doar de mine și de bebelușul din burtică, ci mai aveam în grijă încă un bebeluș mai mare, în afara burticii. Acum Ema era oul Fabergé al familiei, pentru că încercam să o pregătim cât mai bine pentru venirea frățiorului ei. Toată atenția mea mergea către ea. Știam vag în ce lună de sarcină sunt, dar n-aveam prea mult timp să mă gândesc la asta. Aveam o aplicație pe telefon unde mai citeam, din când în când, cum evoluează bebelușul din burtă. Doar că, nu știu cum se făcea, că acum era săptămâna 19 și imediat constatam că e săptămâna 24.

Când mi-era somn, nu mai dormeam, pentru că trebuia să am grijă de celălalt copil. Când oboseam, trebuia să merg în continuare. Iar copilul meu cel mare, dar încă mic, avea nevoie de mult ”înbrațe” de la mine. Ceea ce îi și ofeream. Aveam zile când nu apucam să stau mai mult de 10 minute adunate pe scaun. Iar din poziția orizontală mă ridicam dimineața și o mai vedeam seara. Noaptea era tot întreruptă, pentru că Ema se trezea de multe ori. De gătit trebuia să gătesc, ca să am cu ce hrăni copilul (bine că n-am mai avut cine știe ce grețuri cauzate de mirosuri).

Pregătirile pentru naștere erau minime. Mă și simțeam vinovată câteodată. De exemplu, hăinuțele lui Fip le-am pregătit târziu, cu puțin timp înainte de naștere. Făceam curat și cumpărături cu burta mare și copilul mare, dar mic, mereu cu mine. Totul era foarte diferit de prima dată.

Chiar și vizitele la medic erau diferite. Nu mai erau relaxante și reconectante, ca pe vremuri. Era o furtună, în care eu încercam să plec, împreună cu Ema, la timp de acasă, iar V. la timp de la birou. Dar nu ca să ne ținem de mână ca doi porumbei, ci pentru ca el să distreze copilul exterior, în timp ce eu sunt la medic și încercăm să aflăm câte ceva despre copilul interior.

Și nașterea a fost extrem de diferită. Dacă prima dată, zilele dinainte de naștere au fost despre mine, despre reconectarea mea la mine însămi, la a doua naștere ea a venit cu regrete și cu temeri. Cu regretul că poate n-am pregătit copilul mare suficient și cu temerile legate tot de copil. N-o să uit ultima seara dinainte de nașterea lui Fip. Eram în bucătărie cu Ema și mă uitam la ea, în ochii ei. Îmi dădeam seama că eu știu că nimic nu va mai fi la fel în viața ei. Dar că ea încă nu știe asta și că n-are niciun fel de control, niciun fel de putere de a face ceva să schimbe asta dacă nu i-o plăcea. Am plâns. Am plâns și în salon, înainte să nasc. De dorul ei, de teama că se simte abandonată.

Ne-a luat câteva luni să ne găsim un echilibru. Și câțiva ani să fim cu toții ok în noua formulă.

Cu toate astea, mă întreb câteodată dacă aș face lucrurile diferit? Dar îmi dau imediat răspunsul. Nu, n-aș face lucrurile diferit.