Cum a descoperit Fip o metodă revoluționară de a calcula numărul PI
Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

abuz fizic

Acum ceva vreme apăruse în atenția social media un studiu făcut de unicef, din care reieșea că 63% dintre copiii din România sunt agresați fizic acasă. Mai clar zis, că mai mult de 6 din 10 copii sunt bătuți acasă. Că-i bătaie cu furtunul, că-i ”doar o pălmuță”, copiii ăia sunt agresați fizic. Apropos de asta, știați că în cazul unui copil mic, amenințarea cu bătaia și bătaia au același efect? Și nu, nu mă refer la efectul ăla ”bun”, când copilul nu mai plânge, nu se mai tăvălește pe jos prin magazin și e ”cuminte”. Mă refer la efectul ăla pe termen lung. Bătaia și amenințarea cu bătaia sunt factori declanșatori ai traumelor copiilor. Nu o zic eu. O zic oameni care știu mai bine decât mine.

Ascundem normalitatea atunci când nu e confortabilă

În fine, și la vremea aia, când eu și alți 2 părinți din 10 ne lăudam că nu ne-am lovit niciodată copiii, pentru că asta ni se pare nouă normalitatea, multă lume s-a simțit inconfortabil. Că arătăm cu degetul, că părinților care își lovesc copiii le e greu, că e un fel de shaming. Că face mai mult rău decât bine.

Am fost tristă atunci. Pentru că, în loc să arăți că există oameni care nu-și bat copiii, îi ascunzi, ca să nu se simtă rău cei ce-și bat copiii. Că ascundem normalitatea de politically correctness. Nu mi-a plăcut. Focusul se schimbase. Se schimbase de la a arăta normalitatea, la a menaja niște oameni care au greșit.

De unde vine ascunsul greșelilor sub preș?

De unde vine asta, m-am întrebat atunci… Mi-am dat seama apoi. E atât de simplu. Pentru că n-am fost învățați să greșim. Pentru că am fost învățați că greșelile nu se tolerează. Că ele n-ar trebui să existe. Așa am învățat singuri să le ascundem, să nu ne uităm la ele, să le băgăm bine de tot sub preș, poate nu le mai văd alții și poate uităm și noi de ele. Nu ne asumăm responsabilitatea pentru ele, pentru că ele sunt ceva rău, odios, oribil.

Cum se traduce asta în viața de zi cu zi?
Mi-am lovit copilul, pentru ca nu am reușit să mă controlez. Asta e o greșeală. Ce fac cu ea? Învăț din ea? Caut ajutor? Caut sprijin? Mi-o asum și încerc să n-o repet? Nu. Prefer să nu vorbesc despre ea, pentru că e dureroasă. Pentru că nu e o greșeală care mă atinge doar pe mine, ci pentru că e o greșeală care o afectează pe ființa aia pe care eu o iubesc cel mai mult. Și pentru că mi-e tare tare greu s-o privesc în față. Pentru că-mi amintește de ce am trăit eu. Îmi amintește cum am fost și eu în papucii copilului meu. Și îmi mai amintește, poate, cum am promis că eu n-o să fac niciodată ca mama sau ca tata. Îmi provoacă niște amintiri insuportabile. Pe care, nu din rea voință, nici măcar din voință, nu pot să le mai văd. Mi-ar clătina tot universul și m-ar pune la pământ.

Creierul ascunde, sau încearcă să ascundă, lucrurile astea de mine. Ca să mă protejeze. De-asta aproape toți părinții care își lovesc copiii motivează că și ei au încasat-o de la părinții lor, dar pentru că o meritau sau uite ce bine au ajuns acum. Oricât am încerca să le arătăm oamenilor ăstora că nu e ok nici ce li s-a întâmplat lor, că agresiunea nu trebuie tolerată la niciun nivel, că nu e cu nimic diferit dacă te bate mama sau șeful (ba da, e ceva diferit: e mai rău dacă te bate mama), ei nu sunt receptivi. Să le spui lucrurile astea, e ca și cum ai încerca să vorbești cu un om care s-a urcat într-un lift, iar, între timp, ușile reci și metalice ale liftului s-au închis. N-o să ajungă la el niciun astfel de mesaj.

 

Normalizarea anormalului

Partea proastă e că… ascunzând adevărul, adevărul ăsta mic de tot, că sunt câțiva, puțini, dar sunt câțiva părinți care nu își lovesc copiii, normalizează și mai mult anormalul ăsta în care bătaia e formă de educație. Da. și vecina își bate copilul, și profesoara de liceu și l-a bătut pe al ei, și vânzătoarea de la pâine, și mătușa. Toată lumea o face, deci n-are rost să ne punem întrebări.

Ei, în contextul ăsta, aș vrea să vă prezint niște informații. Niște date dureroase, despre care am aflat în weekend, când am fost la Conferința Internațională de Psihotraumatologie, organizată de ISTT.

E vorba despre un studiu, realizat pe un eșantion de 333 de tineri sau copii, puteți să le ziceți cum vreți, cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Condiția de participare era ca subiecții să fie din București și să fie elevi (cei 333 de adolescenți vin din 10 licee din București). Adică, vorbim despre familii din mediul urban.

Studiul își propunea să investigheze relația dintre experiențele traumatice timpurii și nivelul de anxietate al adolescenților din populația românească și efectul de moderare al tipurilor de atașament securizant și insecurizant (anxios-evitant) asupra relației dintre experiențele traumatice timpurii și nivelul de anxietate al adolescenților. 

Vă zic și concluziile la care au ajuns cu studiul, pentru că sunt interesante, dar eu nu asta vreau să subliniez. Vă scriu concluziile, apoi revin la subiectul inițial.

S-au confirmat următoarele ipoteze:

  1. Experiențele traumatice timpurii percepute influențează semnificativ nivelul de anxietate al adolescenților.
  2. Experiența trăirii unui abuz psihic corelează semnificativ pozitiv cu nivelul de anxietate al adolescenților.
  3. Experiența trăirii unui abuz fizic corelează semnificativ pozitiv cu nivelul de anxietate al adolescenților.
  4. Neglijența părinților asupra adolescenților corelează semnificativ pozitiv cu nivelul de anxietate al adolescenților
  5. Atașamentul are un efect moderator între experiențele traumatice timpurii și nivelul de anxietate al adolescenților.

S-au infirmat următoarele ipoteze:

  1. Trauma de pierdere a adolescenților infuențează semnificativ nivelul lor de anxietate.
  2. Experiența procesului de divorț al părinților percepută de către adolescenți influențează în mod semnificativ nivelul de anxietate al adolescenților
  3. Experiența spitalizării de lungă durată influențează semnificativ nivelul de anxietate al adolescenților.

 

Viața de acasă a adolescentului român

După cum ziceam, altceva voiam să vă arăt. Voiam să vă arăt cam cum se prezintă viața unui adolescent român, care trăiește într-un oraș mare. Da, adolescenții ăia, despre care gândim noi vrute și nevrute. Că-s lipsiți de respect, că-s nesimțiți, că una, că alta. Adolescenții ăștia cu viață ușoară, care ne sperie pe noi, că-s golani și inconștienți.

Zic și eu așa, ca să mă aflu în treabă:

46% dintre ei sunt supuși la abuz fizic direct. Adică bătuți. Ceva mă face să cred că numărul ăsta e chiar mai mare în realitate, dar las de la mine. Deci, jumătate dintre copiii pe care îi vedem pe stradă sunt bătuți. Jumătate din părinții adolescenților simt că s-au pierdut, că au pierdut copilul și nu știu cum să facă altfel. Aplică și ei ceea ce au aplicat părinții lor, în speranța că vor recupera controlul și că vor salva copilul.

52% dintre ei sunt supuși la abuz verbal. Adică înjurați și înjosiți. Ce să învețe ei din asta? Că așa se face. Cine e un model mai bun în viață dacă nu părintele? De la cine să înveți cum și ce trebuie să faci în viață dacă nu de la părinte?

38% dintre ei sunt supuși abuzului emoțional. 

38% dintre ei au fost separați timpuriu de mamă (începând cu 6 luni de viață). 38% dintre ei!

39% dintre ei sunt expuși și implicați în conflictele părinților.

24% dintre ei sunt expuși la violență domestică între părinți.

Concluziile vă las să le trageți singuri. Dar, atunci când mai auziți de adolescenți rebeli, de adolescenți care intră în jocuri periculoase (cum e povestea cu Balena Albastră), când auziți de adolescenți care se lasă de școală, care se droghează, care mimează sexul oral la Balul Bobocilor, poate încercați să priviți problema în ansamblu. Părinți pierduți, care nu știu cum să mai procedeze și adolescenți care trec zilnic prin traume, fiindcă părinții nu pot sau nu au cui sau nu știu că se poate să ceară ajutor.

Cum îi ajutăm noi pe părinții ăștia? Dar pe copii?

Mamicia pe facebook

Citește tot

Scrisoarea mea catre *unele* mame

Citește tot

Ghid de supravietuire pentru mame de doi copii

Citește tot

Cumparaturi pentru bebe

Citește tot

Nu e suficient

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

De ce fac oamenii copii?

Citește tot

Lava in bucatarie – activitati pentru copii mici si mari

Citește tot

Ce mai facem noi?

Citește tot

M-am plans la Pampers si la Huggies

Citește tot
Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

Cum a descoperit Fip o metodă revoluționară de a calcula numărul PI
Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…