Am în jurul meu multe prietene și cunoștințe cu copii un pic mai mari decât Ema, copii care au început deja școala. Tot felul de școli. Școli de stat, școli private ”de rând” sau școli private ”de top”. Și peste tot văd multă presiune. Incredibil de multă presiune pusă pe copii, pe părinți, pe toată lumea.

Zilele trecute mi-a picat în mână un orar de clasă pregătitoare. Copii de 6 ani, deci. Program de stat în bancă de dimineață până la prânz. Ore, matematică, română și ce se mai face. Apoi urma pauza de prânz. Apoi urmau alte câteva ore de opționale, în principal statice și ”academice”. La final de zi urma partea de recapitulare a zilei. Apoi mai era timp de alte opționale, dacă programul ales era până la ora 18:00.

Între timp vorbesc cu copii de școală. Și văd cam la toți că accentul e pus pe calificative. Și dacă nu pe calificative, atunci pe bulinuțe, care vin în completarea calificativelor. Copiii sunt extrem de mândri de ei atunci când primesc un ”smiley face”, iar dacă primesc o față mai furioasă, instinctul e să-l ascundă cu mânuța.

Ș-apoi văd și la mine, cât de mult contează pentru mine rezultatul final, produsul finit, în absolut orice fac. Și aproape niciodată (sau doar educat) iau în considerare procesul. Cum ajung eu la rezultatul ăla final? De multe ori nici nu am răbdare să fac activități de lungă durată, unde rezultatul se lasă așteptat. Plus că totul trebuie să fie perfect. Am dat ieri un mail cu o greșeală în el. Păi m-am perpelit toată seara că n-a fost totul bine, curat de la cap la coadă. Și asta nu înseamnă că mă perfecționez, pentru că și data viitoare o să simt aceeași presiune și o să fac la fel sau poate încă o greșeală în plus.

Offff… sunt multe de zis pe tema asta, pe tema notelor, calificativelor, laudelor, competiției… Și sunt și mai multe de zis despre încurajare și susținere, despre auto-evaluare, despre cooperare. Despre cum să învățăm copiii ăștia ai noștri să se bucure de o călătorie, nu să se întrebe din 3 în 3 minute când am ajuns (și metaforic, dar și pragmatic). Despre cum să-i învățăm să se țină de mână când au ceva greu de făcut și nu să-și pună piedică pentru a câștiga. Despre cum să-i învățăm să-și vadă adevărata valoare, care nu ține de un produs finit sau de o acțiune anume, ci de valoarea lor, ca oameni. Pentru că dacă se valorizează pe sine, îi vor putea valoriza și pe ceilalți…

Un prim pas ar fi să renunțăm și noi, părinții, dar și profesorii sau educatorii la laude. La recompense. La pus accentul pe note și calificative. Să renunțăm la bulinuțe și ”wall of fame”. La cadre didactice n-am reușit să ajungem, deși am avut un proiect împreună cu Alexandra despre tot ce ține de a educa emoțional și nu doar academic niște copii. Am contactat sute de instituții de învățământ. Nimeni nu a fost interesat. Nimeni nu are nevoie de astfel de cursuri.

Așa că sper să pot ajunge măcar la părinți. Vă atașez mai jos un document inspirat din filosofia de parenting și de viață pe care am studiat-o și pe care o aplic în relație cu copiii mei și pe care o ”laud” peste tot și pe care încerc să o promovez… Disciplină pozitivă.

Pentru că arată respect copiilor și relației dintre părinte și copil, pentru că dacă avem răbdare și resurse să o aplicăm ne ușurează viața pe termen mediu (nu zic scurt, pentru că nu e o rețetă care promite rezultate de mâine, dar e o rețetă care garantez că are rezultate pe termen mediu, iar Jane Nelson arată chiar rezultatele pe termen lung), pentru că… multe…

Vă invit, deci, să descărcați un tabel care să vă arate care sunt diferențele dintre abordarea asta cu care poate că am crescut și noi, ce fac laudele din copil și cu ce ar trebui să le înlocuim. Cum susținem copilul să gândească pentru el și nu pentru ceilalți și cum îl ajutăm să prindă încredere în el (și acum, dar și când va fi adult). Cum să tratăm copilul cu respect, cum să-l vedem pe aceeași treaptă ca noi, pentru că asemeni nouă, chiar și copiii sunt oameni, iar toți oamenii sunt demni de respect.

Și gata, că mă învâltorai… Apasă pe buton, mai bine 🙂