Drumul către somn cu copiii, în 19 pași simpli
#itiMultumesc

Dacă stai să citești cărți, articole, oameni (chiar și pe mine) care vorbesc despre cum e să fii mamă, o să ajungi la concluzia că e ceva înălțător. Că există un motiv superior nouă pentru care fix copilul ăsta (sau copiii ăștia) au ajuns să crească în noi, să le fim mame/tați/părinți, să îi creștem noi pe ei și ei pe noi. Că au venit pentru că ei au ales familia asta ca să-și învețe o lecție de viață sau că au venit pentru că ne-au ales pe noi, să ne vindecăm răni adânci. Oricum ar fi, să fii mamă (sau chiar și tată, dar parcă nu la fel) e ceva fantastic, magic, indescriptibil.

Și e ȘI așa. Adică nu mi-aș fi imaginat la 20 de ani că o să ajung să am 30, să nu mai fi dormit de câteva secole, dar să aleg ca după ce am culcat copiii, să stau să le miros părul (între noi fie vorba, spălatul pe cap nu e chiar activitatea lor favorită) și să zâmbesc tâmp, în loc să mă bag în pat și să sforăi. E un motiv pentru care fac(em) asta. Și e, probabil, tocmai acel motiv înălțător și fantastic de care auzim peste tot.

Când devii mamă, pe lângă faptul că devii o ființă de poveste, de basm, că simți de multe ori că nu mai ești reală (poate fiindcă experiența asta e atât de fantastică sau poate pentru că nu-ți mai simți creierul de atâta oboseala… Nu vom cunoaște niciodată adevărul…), începi și să-ți pui întrebări. Citeam articolul ăsta, intitulat ”Cele 10 întrebări pe care să ți le pui în fiecare seară” și mi-am dat seama că nu-s întrebări pentru mame. Că întrebările pentru mame sunt mult mai punctuale, că cine are timp de altceva? Și-s multe și repetitive și oricât ți s-ar părea că ai găsit răspunsul la întrebarea ta, ea va reveni, într-o formă sau alta, la un moment dat înapoi în viața ta. Iar întrebările astea pot fi la fel de înălțătoare ca menirea de mamă, sau pot fi de aici, de pe pământ, pentru acelea dintre noi care sunt mai puțin spirituale.

De exemplu, dacă e să mă iau după întrebările din articol,

1. În loc de ”Cum mă simt?”, mă întreb ”Unde e focuța?”

Focuța este jucăria de suflet a Emei. Nu știu de unde a apărut în viața noastră, dar e partenerul ei de somn, de masă și de joacă. Focuța are și ea un pătuț, deși doarme cu mama ei adoptivă (hei, la fel ca Ema, care are și ea un pătuț, dar doarme cu mama ei adevărată :)), are ustensile pe dimensiunea ei, are cărți și șezlonguri (tot pe dimensiunea ei), are mult mai multe decât și-ar dori o focuță. Și dacă tot am discutat despre dimensiunea ei, să vă spun și cât este de mare. Are vreo 5-6 cm lungime. Casa noastră are 100 mp.
Așa că vă puteți imagina că răspunsul la întrebarea ”unde este focuța?” nu este întotdeauna simplu. Iar dacă focuța nu e, nu mă simt bine. De fapt, dacă focuța nu e, nu se simte nimeni bine. E simplu…

2. În loc de ”Ce am învățat astăzi de la mine și de la alții?”, mă întreb ”Ce-am învățat eu copiii ăștia azi?”

Unul din cele mai grele lucruri pe care trebuie să le faci atunci când ești părinte e să fii un model în viață. Pentru că toți vrem să avem copii perfecți, deși niciunul dintre noi nu este perfect. Așa că mă întreb ce au învățat de la mine în ziua aia… Știu bine că ei învață mai mult din ce văd la noi decât din ce le spunem noi să facă, așa că presiunea e imensă. Au învățat ce trebuie? Au învățat să fie politicoși și decenți și respectuoși cu ei și cu ceilalți? Sau au învățat să fie egocentrici, să fie nepăsători și obraznici? Greu tare câteodată să fii o zână pentru ei. Greu tare să nu-l înjuri pe nenea ăla care ți-a tăiat fața, ci să le explici copiilor că probabil se grăbea undeva pentru că avea o urgență. Greu de tot să nu bodogăni pe cineva care te împinge pe scări la metrou. Sau să rămâi politicoasă cu doamna de la casă, deși știi bine că nu-ți răspunde niciodată la salut și la ”mulțumesc”.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

3. În loc de ”Ce s-a schimbat azi înauntrul sau în exteriorul meu?”, mă întreb ”Oare pot să plec la grădiniță după copii în pijama, sau trebuie să mă schimb?”

OK, atunci când lucrezi de acasă, sunt zile când chiar lucrezi de acasă și sunt zile în care petreci mult timp pe drum, zile în care te vezi cu oameni, zile în care trebuie să arăți într-un anumit fel. Dar dacă într-o zi în care lucrez de acasă n-am contact fizic (sau virtual) cu nicio altă ființă umană, evident că voi petrece ziua în pijamale.
Nu știu dacă și voi lucrați de acasă, dar dacă o faceți, știți foarte bine ce înseamnă asta. Un mail, o tură de rufe la spălat, un articol, strânse jucăriile de pe jos, un contract, șters un geam. Și tot așa, munca se dublează. La final de zi de lucru, când ar trebui să fiu super-fresh pentru copii, bag repede o cafea și întrebarea de mai sus. Reușesc să mă reculeg până la urmă, să mă schimb și să arăt uman. Dar sunt zile în care e aproape imposibil.

4. În loc de ”Cum am reusit să îmi gestionez conflictele?”, mă întreb ”Să mă mai bag sau să îi las să-și scoată ochii?”

Când ai mai mult de un copil, s-ar putea să treci des prin situații în care te transformi în arbitru și/sau mediator. Unele teorii spun că-i bine să intervii, altele spun că-i bine să-i lași în pace, să-și gestioneze treburile. Eu mă implicam până de curând în scandalurile lor. În principal pentru că sunt mici și pentru că se pot lovi tare unul pe celălalt. Dar, când am fost la mare cu ei, singură vreo două săptămâni, mi-a cam ajuns. Am declarat atunci că nu mă mai bag. Pot să facă ce vor. N-a fost chiar așa, dar i-am mai lăsat în pace.
Doar că mereu mă întreb dacă fac bine sau nu. Dacă sunt și conflictele mele, sau doar ale lor? Cred că nu voi afla niciodată răspunsul la întrebarea asta, deși ea apare și o să tot apară în viața mea. Frustrant, știu…

5. În loc de ”Care este emoția predominantă pe care am încercat-o astăzi?”, mă întreb ”Unde aș fi ajuns eu astăzi, dacă aș fi avut măcar la 24 de ani echilibrul emoțional pe care fie-mea îl are la 4?”

Știu că e o întrebare egoistă, pentru că bate și în regretul ”Da’ io de ce n-am avut asta?”, dar nu pot să nu mă întreb cât de departe ar fi ajuns generația noastră să fi avut și noi acces la informațiile pe care le au copiii noștri. Mi se pare incredibil cât de conștienți sunt de viețile lor emoționale, cât de bine decodează ei emoții și trăiri, înțeleg contexte și situații mult mai bine decât noi, de multe ori. Asta e una din părțile care mă bucură în toată viața asta a mea de părinte. Că văd la ei evoluție, prezență, conștiență și sper să-i ajute mult în viață.

6. În loc de ”Am fost bună cu mine astăzi?”, mă întreb ”Astăzi a fost o zi bună pentru noi?”

Îmi doresc foarte mult să clădim niște amintiri frumoase împreună. Și știu că nu se poate să avem în fiecare zi câte una, așa că măcar neutre să fie, dacă nu frumoase. La final de zi mă întreb mereu prin ce fel de zi am trecut și, mai ales, ce fel de amintire a lăsat ea.
Acum un an și ceva, când eu eram convinsă că nu o cert niciodată pe Ema, am rămas foarte uimită să o aud că spune că, de fapt, o cert. Am fost foarte amărâtă să aud asta și mi-am dat un reset. Am încercat să fac lucrurile diferit și să pricep că s-ar putea ca lucrurile să se vadă diferit din perspectiva ei. Ieri seară, după un an, am cules roadele întrebării ăsteia, pe care mi-am tot pus-o seară de seară. A venit cu o prietenă acasă și se jucau în birou, lângă mine și V. Chiar îi spuneam lui V. ce nasol e să fii un părinte de treabă. Că eu când veneam cu prietene acasă (rar) nu știam unde să ne mai ascundem mai departe de mama și tata, iar ele ne căutau prezența și veneau mereu după noi prin casă :))
În fine. Și le aud vorbind despre mame, mame supărate, pedepse, ceartă.

– Pe tine mama ta te ceartă? Pe mine nu mă ceartă niciodată și nici nu mă pedepsește. Doar discutăm mereu.
– Nu te ceartă niciodată? De ce?
– Nu știu. Cred că pentru că mă iubește.
– Și pe mine mă iubește mama mea, chiar dacă mă ceartă și mă pedepsește.
– Așa e. Mamele noastre ne iubesc orice s-ar întâmpla.

Dacă vă întrebați: da, am bocit când am auzit asta.

 

7. În loc de ”Pot să-mi ofer puțină înțelegere acum?”, mă întreb ”Pot să-mi ofer puțin vin acum?”

Nu-s mare băutoare de alcool, dar câteodată asta e întrebarea pe care mi-o pun la final de zi. Pentru că asta se cere… Și nu vreau să zic mai multe pe tema asta :))

8. În loc de ”Am încercat ceva nou?”, mă întreb ”Cum conving copilul ăsta să mai mănânce și altceva (poate nou) în afară de paste?”

Unii copii sunt tare reticenți la schimbări. De la rutine, la mâncare, haine, prieteni, activități. Eu am astfel de copii. Una dintre ei refuză sau acceptă cu greutate orice o scoate din rutină și zona de confort, oricât de mult și-ar dori să facă lucrul respectiv, iar celălalt nu mănâncă dacă n-a mai mâncat vreodată lucrul ăla. Sau dacă nu-s paste…

9. În loc de ”Ce poate merge mai bine mâine?”, mă întreb ”Cum reușim noi mâine să ne trezim la timp?”

Ziua bună se cunoaște de dimineață. De exemplu, dacă ne trezim devreme, avem timp să facem multe înainte să plecăm. Inclusiv să ne jucăm împreună, să petrecem timp frumos, care să ne țină bateriile încărcate peste zi. Dacă ne trezim la timp, plecăm bucuroși către grădiniță, ajungem la timp acolo, iar copiii își iau la revedere de la mine cu zâmbetul pe buze și toată lumea va avea o zi frumoasă.
În schimb, dacă ne trezim prea târziu, totul se va face în grabă. Nu vom avea timp de joacă, de conectare, vom întârzia, despărțirea va fi grea și pentru ei și pentru mine și nu ne vom putea bucura de zi.

10. În loc de ”Ce angajament pot să-mi iau ca ziua de mâine să fie mai bună?”, mă întreb ”De ce nu mă culc acum?”

Mă întreb asta pentru că știu sigur că dacă nu mă culc ACUM, mâine o să fie o zi ratată. Chiar am făcut experimentul ăsta (involuntar), când multe nopți la rând m-am culcat extrem de târziu și multe dimineți la rând m-am trezit extrem de devreme. Am constatat despre mine că eram foarte nervoasă și irascibilă, că eram neplăcută cu copiii, cu soțul, cu mine, cu doamna de la magazin… Pe scurt, că eram neplăcută în general.
Imediat ce am dat un stop și m-am culcat într-o seară de la ora 9 și jumătate, a doua zi am fost alt om (mai bun, să ne înțelegem :)))

Acum că v-am povestit despre mine, întrebările voastre repetitive care sunt?

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Drumul către somn cu copiii, în 19 pași simpli
#itiMultumesc
Share This