Una din bucuriile copilăriei mele a fost mersul pe bicicletă. Inițial tricicletă, apoi bicicleta au fost niște jucării care nu mi-au lipsit în copilăria mea. Tricicleta recunosc sincer că nu mai știu cum arăta. Dar bicicleta o țin minte în toate detaliile ei, de parcă acum aș avea-o în fața ochilor.

Nu știu de unde a apărut și nici la ce vârstă am primit-o, dar aproape toate amintirile fericite ale copilăriei mele se leagă de ea. De ea, de un cărucior pentru păpuși turcoaz și de parcul Cișmigiu.

Cu ajutorul bicicletei mele portocalii, am cunoscut jumătate din lumea mea. O jumătate din lumea me se întindea între cartierele Drumul Taberei și Ghencea, de la stadionul Steaua până la Favorit, apoi la piața Moghioroș, culminând cu parcul Moghioroș, cel cu două intrări, cu carusel cu lanțuri pe care nu l-am prins niciodată în funcțiune și cu marea floare de lotus din ciment, construită în mijlocul lacului, cu găuri rotunde pe fiecare petală, ca niște ochi de uriaș care urmăresc fiecare câine sărit în apă să înoate, fiecare copil care s-a julit pe alei, fiecare râset, chiar și pe mine, urcată pe scărița de la locul de joacă, scăriță de pe care nu m-am mai putut da jos până când nu a urcat după mine bunica mea cu părul alb ca spuma de frișcă.

În cealaltă jumătate de viață, piața Romană, piața Lahovari, galeriile Orizont, piața Universității, nu mă ducea bicicleta. Acolo mă duceau autobuzul 126, bunica și picioarele. Două lumi, două eu.

N-am folosit niciodată roți ajutătoare. Nu știu precis de ce n-am avut, dar știu că tata și-a dat silința și m-a învățat să merg direct pe cele două roți negre, așezate sub cadrul portocaliu. Mersul pe bicicletă l-am învățat ca într-un film clișeic, probabil că la fel ca mulți dintre voi. Într-o zi cu soare prăfos, eram pe aleile din spatele blocului, alei care acum, peste 20 de ani mai târziu, sunt umbrite de copaci mari, barieră între trotoarele înguste, ocupate de mașini și cerul infinit. Tata era în spatele meu, înalt și slab, aplecat de mijloc și mă ținea să nu cad. Eu pedalam spre libertate, cu încredere în mâna care mă ținea. Aceeași mână care mă trecea strada, aceeași mână care conducea mașina când mergeam la meditații, aceeași mână care scria perfect mai multe fonturi decât știe laptopul meu, aceeași mână care mă scărmăna în cap, în semn de afecțiune. Doar că, la un moment dat, mâna s-a ridicat de pe bicicletă, tata s-a ridicat de spate iar eu am tot pedalat. L-am auzit din spate strigând cu voce domoală după mine, așa cum îi stătea lui în fire: ”Țușcă, mergi singură”.

Și am mers. Am pedalat pe toate trotuarele din jumătatea mea de viață. Am cunoscut toate gropile, toți copacii, am claxonat pietoni care mișunau printre doamne bătrâne care vindeau flori, pătrunjel și ceapă verde pe pungi de plastic, direct pe asfalt. Am mers și am căzut, m-am julit, am încurcat oameni. Am mers liberă, cu vântul fluturându-mi în părul șaten, tuns scurt. Am mers cu tata mult în spatele meu, pentru că tata nu mai avea bicicletă. Și, probabil, nici bani să-și mai ia alta. Țin minte că visam să strâng bani și să-i cumpăr eu una, ca să putem pedala împreună pe străzile prăfoase, sub cerul albastru cu soare orbitor.

Când am rămas mare bicicletei, n-am mai primit alta. Nu mai știu dacă am fost tristă, supărată sau furioasă sau dacă doar am înțeles că oamenii cresc și obiectele rămân pe loc sau dispar pur și simplu din viața noastră și că așa e normal. Știu doar că n-am mai pedalat ani buni.

Prin liceu m-am urcat din nou pe bicicletă. Era un bmx cochețel, adus din state, al prietenului meu de atunci. El făcea tot felul de scheme cu bicicleta aia, care era ca o extensie a lui. Oriunde mergeam eram eu, el și bicicleta lui. N-am fost în stare să-mi mențin echilibrul. M-am urcat pe ea și am căzut. Apoi n-am vrut să mai încerc. Oricum nu fusesem niciodată bună la niciun sport, oricum fusesem mereu o bleagă care cade din picioare, iar sportul nu era de mine. Îmi asumasem felul ăsta de a fi și nu încercam mare lucru.

Odată cu copiii și cu plăcerea lor de a merge pe bicicletă, s-a trezit ceva în mine. Mi-am adus aminte de jumătatea mea de viață și de bicicleta cu care treceam prin ea. Le-am văzut bucuria de a pedala, de a controla bicicleta, de a fi liberi. Și mi-am dorit să fiu și eu, din nou, așa. Și mi-am mai dorit să pedalăm toți, așa cum mi-ar fi plăcut să o fac cu tata. Dar… mi-a fost teamă să-mi iau bicicletă. Oricum nu știu să merg pe ea, oricum nu credeam în expresia că mersul pe bicicletă nu se uită. Eu uitasem! De-aia picasem de pe ea acum 10 ani… Pentru că se uită. Mi-am luat tricicletă de adulți. Și așa am mers, cu copiii în scaun, în noua mea jumătate de viață, printre căsuțe, copaci, iarbă și trandafiri colorați.

Doar că parcă nu îmi era suficient. Nu simțeam libertatea aia și vântul în pletele acum blonde. Nu era la fel. Mi-am luat inima în dinți și l-am rugat pe V să-mi transforme tricicleta în bicicletă. Ce putea să mi se întâmple? Să cad și să mă lovesc? Am mai căzut. Să-mi rup ceva? Mi-am mai rupt. Mi-a făcut bicicleta, m-am urcat pe ea și dusă am fost. Fără să cad, fără să mă lovesc, fără să-mi rup ceva.

Așa că vă sfătuiesc și pe voi să vă luați inima în dinți, să luați în calcul dacă temerile voastre sunt justificate și să puneți totul în balanță. Apoi să încercați. S-ar putea să reușiți 🙂

Despre cum am căzut, de exemplu, cu  de mi-am jupuit TOATĂ pielea de pe spate, vă povestesc cu altă ocazie. E amuzant :)) Dar vreau să încerc din nou. Habar n-am nimic despre snowboarduri, am început să mă interesez despre cum alegi placa de snowboard, la iarnă vrem să dăm copiii să învețe să se dea cu skiurile (pe mine asta nu mă atrage) și eu o să-mi iau cursuri de snowboarding. O să fie amuzant, pun pariu. Dar, vorba aia, ce-o să pățesc? Să mă lovesc? Să-mi rup ceva? Been there, done that.

Sursă foto: cum alegi bicicleta (bonus, că e un articol extrem de complex care include aproape absolut orice informație v-ar interesa despre biciclete)