Înapoi pe bicicletă
Tips'n'Tricks pentru mame care n-au timp

Înainte de copii:

– Unde ieșim și noi în seara asta?
– Unde vrei tu, guguștiuca mea…

După copii:

– Ce facem după ce se culcă copiii?
– Sforrrrrrrr

Cum eram?

Ok, exagerez. Din fericire, nu mi-a zis niciodată ”guguștiuca mea”. Dar cam ăsta era trendul când nu aveam copii. Venea seara, se termina munca și ieșeam. La un film, la o cină, la o cafea. Rare erau serile care ne prindeau acasă. Iar de weekenduri ce să zic? Plecam dimineața și ne întorceam seara.

Așa n-aveam griji gospodărești. Locuiam într-un apartament mic și cochet, în care n-aveai cine știe ce curățenie de făcut, că nu era spațiu. Sâmbătă dimineața îl curățam cot la cot, apoi plecam. Plecam de mână, oriunde. Aveam un prieten căruia chiar i se părea ciudat că noi peste tot, pe stradă, în parcare, pe stadion, pe lună, ne ținem de mână. Iar seara, în pat, oricât de cald ar fi fost în cameră, măcar un centimetru pătrat de piele trebuia să se atingă cu un alt centimetru pătrat din pielea lui. Poate un deget de la mână sau un deget de la picior.

Dar nu eram nici genul ăla de cuplu compus din doi oameni la fel. Aveam stiluri diferite (n-am purtat niciodata matching outfits), hobbyuri diferite, prea diferite. Găseam cu greutate un film care să ne placă amândurora, muzică nu ascultam decât de la radio, pentru că sunt puține melodii pe care să le ascultăm la comun, iar când petreceam timp separat unul de celălalt, o făceam foarte diferit. El pleca la pescuit, cu cortul, eu aș fi plecat la hotel de 10 stele dacă aș fi putut. Eu mă duceam să mă scald în soare, el căuta umbra. Tare diferiți, vă spun.

Și au venit copiii

Pe rând, pe neașteptate (ok, primul pe neașteptate) și ne-a luat ca din oală. Am născut și totul s-a schimbat. Nu mai puteam ieși împreună nici măcar o seară pe lună, pentru că nu aveam cu cine să lăsăm copilul. Prima ieșire de cuplu, seara, a fost la o nuntă, când avea copilul mare 6 luni. Am culcat-o și am plecat la nuntă. Ne-am întors după 2 ore, pentru că mie mi se făcuse rău de la cine știe ce. Nici gând nici de spontaneitate, nici de ieșiri multe, nici de plecat dimineața și întors seara.

Eu nu mai mergeam la birou, în schimb aveam o casă de ținut. O casă mai mare, pentru că ne mutaserăm. Cu ordine și curățenie, cu gătit, cu multe. Viața noastră era complet diferită.

Nu mai puteam merge de mână, pentru că, de mână aveam pe altcineva. Nu mai puteam schimba 5 minute de vorbe împreună decât cu planificare, pentru că era mereu altcineva dornică să vorbească. Noaptea nu mai dormeam împreună sau nu mai adormeam împreună, pentru că eu adormeam cu copilul mare și, ulterior, el cu copilul mare și eu cu copilul mic. Deci nici gând de atins centimetri pătrați de piele, de dormit îmbrățișați, de mers de mână prin parcare, prin stadioane, pe lună.

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum am rezistat?

Nu știu cum am rezistat schimbării. Ne-am adaptat din mers și le-am luat pe toate ca atare. Ne-am gândit că e doar o perioadă, care va trece. Că vom reuși să mai mergem de mână, să mai schimbam 5 minute de vorbe, să mai adormim ținându-ne de degețel. Că vor reveni serile în care vom putea ieși din nou în oraș. Că va veni o vreme când vom fi din nou spontani.

Ne-am împărțit treaba gospodărească pe cât de echitabil s-a putut, în funcție de cât munceam fiecare. Când au apărut frustrările, am încercat să le comunicăm asertiv. Șchiopătând la început, mai greu, apoi din ce în ce mai ușor. Am ales amândoi să încercăm să înțelegem intențiile bune ale fiecăruia, să nu uităm că ne iubim și să nu ne împărțim în două tabere. Eu am încercat să nu mă transform în casnica frustrată că el nu-și pune șosetele în coșul de rufe, care trăznește și fulgeră, care e acuzatoare și sarcastică. El a încercat să compenseze pe alte părți lucrurile pe care, poate, îl rugam să le facă, dar nu reușea. Ok, găsesc șosete murdare prin casă, dar face multe altele care ne ușurează și ne înfrumusețează viața. În timp am ajuns să nu mai găsesc șosete murdare prin casă, uși uitate deschise la dulapuri sau alte lucruri care mă deranjau.

Am fost sinceri unul cu celălalt, chiar și când discuțiile erau sensibile. Am comunicat, am discutat deschis, am dezbătut. Am încercat să nu ne certăm, să nu interpretăm greșit ce auzeam sub potop de furie personală, să nu acuzăm. Să ne respectăm reciproc, să ne înțelegem limitările și să știm că dacă celălalt ar putea mai bine, ar face mai bine.

Cred că am mai scris asta pe undeva, dar la prima noastră întâlnire, V. mi-a pus o întrebare cam ca de interviu așa (deh, obișnuințele meseriei :))). M-a întrebat atunci ce așteptări am eu de la relația noastră. Iar cum eu veneam dintr-o hoardă de relații toxice și obositoare, i-am zis că nu vreau altceva decât liniște. Prin liniștea asta înțelegeam exact ce s-a întâmplat după aia între noi. Iubire, respect, înțelegere.

Și liniște a fost, o liniște din aia caldă, care îți umple sufletul și corpul și camera și parcă ajunge până la vecini. Scriu acest articol în timp ce plutesc prin ea, deși V se urcă acum în avion și pleacă. Liniște care să-mi ajungă până se întoarce… Sunt norocoasă.

Articolul l-am scris din pură fericire, nu cu scop de marketing, dar mi-am dat seama acum că puteți găsi în Shop un document care s-ar putea să vă ajute să fiți și voi liniștiți în relațiile voastre.

Secretele unei relații de succes [pdf]

Înapoi pe bicicletă
Tips'n'Tricks pentru mame care n-au timp