Să fii părinte… asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior, aproape 40 de săptămâni. Apoi îl naști așa cum a lăsat natura, fără complicații și fără probleme. Ții copilul aproape de tine, îl alăptezi când are nevoie, îi respecți programul de somn și de joacă, îi ești acolo și pat, și masă, și hartă în viața asta. Când copilul mai crește, vă dezlipiți ușor-ușor unul de celălalt, pe măsură ce el prinde curaj să intre în lumea asta mare. Îi ești în continuare sprijin și ghid, îl lași să experimenteze, să afle, să întrebe, să se mire.

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Înțelegi că nici copilul nu e perfect și că fiecare greșeală e o minunată oportunitate să învețe ceva nou despre el sau despre lume. Mai înțelegi că fetița ta sau băiețelul tău nu sunt, de fapt, ai tăi, ci ai lor, că nu sunt nici o proiecție a ta, că nu poți repara prin ei ceea ce nu a fost bine în viața ta. Înțelegi că fetița ta nu este o imagine, un vis pe care ți-l clădești singură, ci că are dorințe, năzuințe, preferințe și alte -ințe proprii. Pe care le iubești împreună cu copilul ăsta, care nu ești tu.

Crești, astfel, copii care să ajungă adulți care să se iubească. Să se respecte. Să se cunoască. Să-și cunoască vocea, să asculte de ea și să o arate și altora. Copii care să-și cunoască abilitățile și limitările, care să nu se teamă de greșeli, care să învețe mereu ceva bun din orice experiență grea.

Doar că în realitate devine mai greu să faci asta.

Ce auzi în jur?

Auzi în jur că a crește un copil e un fel de joc, cu reguli stricte, standard, care se potrivesc tuturor jucătorilor.

Auzi că trebuie să crești un copil independent, iar oamenii nu știu cum să facă asta altfel decât încercând să lase copilul în miezul lumii, ca să se descurce. Să se descurce să adoarmă singur, să se descurce singur la grădiniță, să se descurce singur cu străini, pentru ca tu să ai și libertate, să poți fi și ”femeie”, nu doar mamă. Nu auzi că perioada asta în care nu reușești să mai fii femeie nu va dura o eternitate. Și nici nu prea auzi că poți crește un copil independent și altfel, respectându-i nevoile, limitele și fiind acolo, pentru el, ca să și le depășească.

Sau poate auzi că nu trebuie să scoți niciodată copilul din zona lui de confort, nici măcar atunci când el este mare, ci că trebuie să te sacrifici pe altarul maternității pentru binele lui. Că, odată devenită mamă, nu mai poți face nimic altceva decât să fii mamă. Că nu trebuie să dezlipești niciodată copilul de tine, deși el a crescut și ar avea nevoie de mai mult spațiu pe care să-l gestioneze singur. Că nu trebuie să-l scoți din rutina lui niciodată, că nu trebuie să-l lași în contact cu oameni diferiți de tine. Că nu poți avea încredere în el că se descurcă singur sau cu mai puțin ajutor din partea ta. Auzi că trebuie să-l păzești ca pe un glob de cristal… toată viața. Pentru că ăsta e rolul mamelor.

Auzi că trebuie să te știe de frică, auzi că trebuie să-l ”înveți” respectul (prin aceleași metode de frică), auzi că trebuie să decizi tu tot ce ține de el. Auzi că nu trebuie să-l lași să facă mofturi atunci când vrea tricoul roșu și nu pe ăla albastru. Auzi că nu trebuie să plângă, nu trebuie să se supere, că n-are dreptul să fie furios. Auzi că n-ai de ce să-ți ceri tu scuze de la un ”mucos”, auzi că atâta timp cât stă sub acoperișul tău n-are drept la replică. Auzi că un copil care încearcă să negocieze ceva cu tine e un ”manipulator” și un ”obraznic”. Auzi că trebuie să-l pedepsești atunci când greșește. Auzi că degeaba îi explici, pentru că oricum e mic și nu pricepe. Auzi că e ok dacă plânge, pentru că își ”face plămâni”, sau oricum n-o să țină minte.

Auzi multe. Multe lucururi care te pun în dubiu, care îți mută direcția din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, de ajungi să te pierzi și să nu-ți mai cunoști, cu adevărat, copilul.

Dar ce îl înveți?

Când auzi toate părerile tuturor, gândește-te la ce transmiți copilului atunci când urmezi sfaturile astea. Ce îl înveți tu pe copilul tău? Ce află el despre lume? Ce imagine își creează despre sine și despre ce este în jurul lui?

Dacă atunci când el are nevoie de tine, asculți de cei din jur și vrei să-l ajuți să devină independent ignorându-i nevoile, ce-l înveți? Că iubirea vine mână în mână cu respingerea. Va căuta în viața lui relații care să fie pe același model.

Același lucru îl înveți și atunci când îl abuzezi fizic (cu neimportanta ”pălmuță”) sau verbal. Că e normal ca cei care te iubesc să te agreseze. Vă întrebați de ce atât de multe femei rămân în relații abuzive și nu pleacă de lângă soții care le bat și le violează? Iată o lecție învățată din copilărie: că iubirea vine la pachet cu durere, cu respingere, cu sentimentul neputinței și, în final, cu resemnare.

Dacă atunci când plânge, îi spui să n-o facă, ce învață el? Că anumite emoții nu sunt acceptate. Va învăța, foarte abil, să le ascundă, să le reprime, să le acopere cu altele. Va învăța că nu e acceptat atunci când e furios, sau când e supărat. Va învăța că odată cu emoțiile grele vine și singurătatea.

Dacă atunci când se lovește în colțul mesei, cerți masa și îi dai ”na-na”, ce află el despre el însuși? Află că nu e responsabil pentru acțiunile lui, află că nu trebuie să-și asume greșelile, află că alții pot fi pedepsiți pentru ceva ce el a ”greșit”.

Dacă atunci când greșește îl cerți și îl pedepsești, ce îi transmiți? În transmiți că o experiență este ratată, atunci când rezultatul nu e corect. Îi transmiți că greșelile trebuie acunse, că greșelile nu trebuie asumate. Îi transmiți că atunci când greșești, e important să găsești alt vinovat, pentru a scăpa tu basma curată.Despre pedepse și recompense am mai scris. Și o să mai tot scriu…

Ce vreau să spun este că e important să cântărim toate mesajele pe care le transmitem copiilor. Să ne gândim ce îi învață pe termen lung. Și dacă suntem ok cu asta, să le transmitem mesajul în continuare. Dar dacă simțim că ceva din ceea ce transmitem nu e ok, putem schimba oricând abordarea, indiferent de ce ”auzim” în jurul nostru.

Ascultați de voi, mame! Și de copiii voștri!