Despre bătrânețe și responsabilități
Nu e suficient

Mai avem câteva zile de vacanță, apoi se termină. Suntem la mare de vreo două săptămâni și e cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau acum 3 luni când ne-am făcut planurile de vacanță.

Am zis atunci, și alții au zis că-s nebună, că iau copiii și ne mutăm la Constanța. Că stăm aici cât om putea de mult, doar eu cu ei, singuri pe lume, izolați într-un oraș cu vreo 300000 de locuitori. Puțini mi-au spus ”o să fie super, distracție plăcută”. Mulți mi-au spus că-s inconștientă, că e greu să pleci singur în vacanță cu doi copii, că o să fie imposibil pe plajă, că o să mi se înece copiii (nu glumesc), că să am grijă, că mai bine n-aș pleca, ce acasă nu e bine? O fi bine, nu zic, dar…

La viața mea am iubit mult marea. În perioadele mele de fericire maximă, dar și în perioadele de resemnare tristă, marea îmi aducea mereu un zâmbet pe buze. Fie doar și o poză cu nisip și apă albastră, o amintire sau o scoică rătăcită prin dulap.

Era o vreme când trăiam pentru asta. Trăiam pentru vară. Îmi târam după mine zilele de iarnă, forfoteam când venea primăvara, mă pregăteam de hibernare când apărea toamna. Toate pentru vară, pentru apa sărată, pentru valuri și pentru nisipul ăla neascultător, care face doar ce știe și ce vrea el, căruia puțin îi pasă dacă ești, vorba poetului, tu sau altul.

Am petrecut multe vacanțe la mare. Nu când eram mică, ci când am crescut. Universul mi-a aranjat lucrurile în așa fel, încât vara mă mutam la mare. Treceam pe acasă să-mi mai iau lucruri curate, le aruncam în geanta mea maro-verzuie, mă urcam în tren sau în mașină și așteptam cuminte să ajung. Apoi, când Universul și-a schimbat planurile, când deja nu mai mergea fără un job stabil, nu era weekend să nu fiu pe plajă. Am stat la pensiuni, la hoteluri, în camere mai mici sau mai mari, am dormit în portbagajul unei mașini mai mari sau pe scaunul din dreapta al Fordului meu Ka, am dormit și pe plajă… Nu mă interesa unde dorm, atâta timp cât atunci când deschid ochii, simt mirosul de sare, alge și pești, mirosul fericirii mele.

Dar, de ceva ani, n-am mai ajuns la iubirea asta a mea. Sau nu suficient de mult. 3-4 zile și gata. Că e drumul lung și nu stau copiii, că nu găsesc cazare ca lumea pentru ei, că e prea scump, că e dificil să ai un program, că așa și pe dincolo. De exemplu, anul trecut am fost la frații noștri de peste Dunăre, într-un complex foarte drăguț. Dar pe plajă am ajuns de puține ori, pentru că apa mării era mai rece decât apa încălzită din piscinele hotelului, pentru că pe plajă nu era deloc umbră, iar la hotel una din piscine era acoperită, pentru că în mare valurile erau măricele pentru copii… Așa că și atunci am mers la mare ca să stăm la piscină.

Ce-o fi fost în capul meu? Ce-o fi fost în capul meu în toți anii ăștia în care n-am fost eu. Nu, n-am fost eu. A fost altcineva care mi-a purtat corpul și numele și pe mine m-a adormit ca să nu-mi dau seama ce se-ntâmplă. Dacă aș fi fost eu, aș fi făcut la fel ca anul ăsta. Aș fi auzit cum, vorba cântecului, ”marea mă cheamă la ea”, ne-am fi urcat fain frumos în mașină și am fi venit aici, cu costumele în geantă și papucii în picioare.

Așa că anul ăsta am zis că nu se mai poate. Pentru că nu se mai putea. Eu fără mare sunt ca și cum mi-ar lipsi un organ. Urechile nu-mi aud ce trebuie, pielea nu simte ce trebuie, ochii nu văd ce trebuie. De fapt, pot să-mi imaginez că pentru mare chiar am un organ separat, rotund, care se umple de nisip, sare și soare și luminează din interiorul meu. Ba chiar îmi pompează un lichid auriu, plin cu fericire, în sânge… Sigur de-asta sunt numai un zâmbet când îmi scot nisipul din păr doar ca să mă uit la el.

De două săptămâni suntem la mare. De două săptămâni am nisip în păr și pe mine. De fapt, dacă mi-aș face acum o ecografie, s-ar vedea clar că am nisip și în inimă. Și sare. Și soare. Și mirosul ăla inconfundabil de mare, care mi-a lipit un zâmbet imens pe față imediat ce m-am dat jos din mașină în prima zi. Mirosul ăla cu care nu m-aș obișnui nici în o mie de ani, pe care mi l-aș face parfum și l-aș purta la gât în fiecare zi geroasă de iarnă, să-mi aducă aminte că mai e un pic, să rezist, să mă mai târăsc nițel, că îl voi simți din nou. De două săptămâni simt că trăiesc, că-s liberă, că am sângele sărat, că am adunat soare în mine pentru un an întreg. De două săptămâni organul meu rotund îmi pompează fericire în sânge.

Mâine e prima zi de toamnă. Și eu sunt tot la mare… Yuhuuuu…

Despre bătrânețe și responsabilități
Nu e suficient