Ce-o fi fost în capul meu?
Teatru magnetic pentru copii și un concurs

copil imbufnat

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește necondiționat, care are încredere în mine, pentru care sunt farul care îi ghidează viața, universul fără de care nu poate trăi. Nu aș ridica în veci mâna la copiii mei, așa ziceam atunci.

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

… sau așa credeam eu. Pentru că, dacă o întrebați pe Ema, o să aflați cu stupoare (ca și mine, de altfel) că nu intru în procentul ăla de părinți. Că am pleznit-o. Până acum evoca două situații, dar acum văd că a rămas la una singură.

Și anume, acum mai bine de jumătate de an,într-o criză de furie a ei, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, i-am împins mâna și am lovit-o, din greșeală, tot peste picior. Am rămas mască la cum a perceput ea situația și mi-am luat o pauză interioară ca să contemplez. Cum de s-a gândit ea că am bătut-o. Apoi mi-am dat seama. Nu am bătut-o. Nu am avut nici cea mai mică intenție în direcția asta, dar energia mea n-a fost flower power și zen. În clipa aia, nu mai știu de ce (și nici nu contează), n-am aplicat schema clasică de ”ține ferm mânuța copilului care lovește și spune-i cu blândețe și fermitate că nu-l lași să te lovească”. Nu. În clilpa aia s-au activat toate furiile mele și, deși n-am pleznit-o, am împins-o cu cea mai puțină blândețe, cu singurul scop de a mă apăra. Nu de a face educație, nu de a fi blândă cu copilul, nu de a fi empatică și plină de compasiune. Nu știu din ce motive, s-a trezit leoaica autoapărării din mine și m-am… autoapărat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să-i explic, să-i vorbesc, să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Receptivitate minimă din partea ei. Și mi-am dat seama. Nu au contat intențiile mele, pe care încercam cu atât aplomb să i le tot subliniez. Ea, în clipa aia, s-a simțit agresată. Așa că am făcut ce a trebuit până la urmă. Mi-am cerut scuze. Încă nu e pe deplin împăcată cu situația, pentru că încă își mai amintește de ea. Încă mai are nevoie să înțeleagă și să proceseze. Iar eu încă mai am nevoie să-mi cer scuze și să ies din egocentrism.

A doua situație a fost acum o lună, când l-a mușcat pe Fip de obraz. Am intervenit pompieristic atunci, am sărit cu un heirup de pe scaun și i-am împins repede capul, ca să eliberez fălcuța rotundă a fratelui speriat din gura ei. Mi-a zis și atunci că i-am tras una peste față. De data asta am știut mai bine. După ce a trecut momentul de criză și discutam împreună despre toată situația, mi-am cerut scuze că am speriat-o. Poate că am greșit intervenind atât de frenetic, dar e datoria mea de mamă să-mi apăr ambii copii. Când cineva le face rău, nici nu mai clipesc, ci apar ca o furtună. I-am amintit situații când am făcut asta și pentru ea. Apoi i-am explicat cum atunci am intervenit și pentru a-l salva pe el, dar și pentru a o salva pe ea. ”Sunt convinsă că dacă i-ai fi făcut ceva foarte rău lui Fip, pentru că n-am fost acolo să te ajut să te oprești, ai fi fost foarte tristă”. Mi-a dat dreptate, ne-am împăcat cu toții și povestea s-a încheiat. Probabil doar pentru că am acționat eu diferit din prima…

Cât despre țipat… Păi, dacă mă ascultați pe mine, o să auziți că am țipat de cel mult 5 ori la ei de când îi am. Că eu nu țip de felul meu, pentru că nu-mi place și nu pot. Și toți adulții care mă cunosc, ar putea confirma asta. Dar… dacă o întrebați pe Ema, ea o să infirme.

Pentru ea, ”a țipa” înseamnă chiar și un ton mai ferm, pe care îl mai folosesc atunci când e nevoie. Chiar și o privire care îi transmite că ceva nu e ok. Se repliază, ”ascultă”, dar furia și-o exprimă. Îmi reproșează, se supără, îmi spune să nu mai țip (ba chiar să nu mai urlu). Rămân serioasă și îi dau dreptate că ar trebui să fiu mai blândă, dar pentru asta am nevoie și de cooperarea ei. Că dacă îi spun blând de 3 ori să facă un lucru, aș vrea să-l facă, sau să-mi spună de ce nu-l face. A patra oară o să fiu mai fermă. Și pentru că îmi pierd răbdarea, dar și pentru că vreau să știe că vorbesc serios… În sinea mea se întâmplă, însă, două lucruri.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

În primul rând, mă bucur că își exprimă furia. N-are a face că eu cred că n-are dreptate. Emoțiile nu-s greșite. Dacă ea simte furie atunci, păi mă bucur că mi-o zice și că n-o ascunde sub un preș, cum a făcut subsemnata vreo 30 de ani. Că încă lucrăm la a-și exprima constructiv furia asta, e adevărat. Pe de altă parte, ce eu am învățat în ăștia 30 de ani, ea o să știe pe la vreo 7-8… Deci zic eu că suntem bine.

În al doilea rând, mă umflă râsul. Ce știe ea despre ce înseamnă să țipe cineva la tine? Sau să țipe mereu? Să stai acolo, mic și neînsemnat și să asculți țipetele și reproșurile. Păi mulți copiii ar râde și cu fundul să audă că asta înseamnă pentru ea să țipe maică-sa la ea. Când alți copii sunt bruscați, înjurați, când la alți copii se urlă și se rage, când alți copii sunt pedepsiți și manipulați, bătuți cu cureaua, la ea asta înseamnă că am țipat și că am bătut-o? Hahaha!

Observați, vă rog, ce fac eu aici… Mă disculp. Mă urc pe o statuie de părinte minunat, mă compar cu ce n-ar trebui să mă compar, doar ca să rămân o mamă fantastică în ochii mei. Mă dau jos de pe statuie și îmi dau seama. Nu-s o mamă fantastică… Dar fac tot ce pot ca să-i cresc cât mai bine. Încerc să nu fac greșelile mamei mele, la fel cum și ea a încercat să nu facă greșelile mamei ei. Iar dacă Ema o să fie și ea o mamă care să nu facă greșelile mele, iar fetița ei o mamă care să nu facă greșelile ei, mergem pe calea cea bună.

Asta e, sunt Diana, mamă de Ema și de Fip, și nu-s deloc perfectă…

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Citește tot

Și copiii sunt oameni

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

Citește tot
Ce-o fi fost în capul meu?
Teatru magnetic pentru copii și un concurs
Share This