După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de „circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.

Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.

În fine… și ajungem acasă, cu primul gând să ne aruncăm în piscină, ca să mai uităm de drumuri, de căldură, de plânsete în mașină că ăla vrea o poveste, celălalt un cântec, certuri, supărări.

Cât ne pregăteam, se iscă cearta între copii. Ema e pe wc, Fip are un băț și se crede dinozaur. El face Rooooooaaaaar și o anunță pe Ema că e un dinozaur „sulios” (furios), iar ea îl înștiințează ca îl va arunca la gunoi. El se înfurie, îi dă una cu bățul peste degete și fuge sa se ascundă in pat.

Și de aici, lucrurile iau o turnură neașteptată…. adică bună. Zic, „ia să filmez eu copiii ăștia, cum își gestionează cearta, pentru că tare frumos o fac”. Până ajung eu la telefon, îmi trec pe lângă urechi multe mesaje asertive, de nu-mi vine să cred că se întâmplă asta complet fără medierea mea.

– Fip, să știi că am glumit când am zis că te arunc la gunoi. Nu o să te arunc la gunoi. Vino să vorbim!

Fip apare temător.

– Nu mi-a păcut să ziți tu că alunți a gunoi! M-am speliat.

– Îmi pare rău, Fip. Eu doar glumeam. Nu mai zic.

– Bine. Să nu mai ziți.

– Și nici tu să nu mă mai lovești cu bățul. M-a durut.

– Bine.

Ajung și eu, în sfârșit, la telefon și apăs să filmez. Prind asta: