Ai mei au fost întotdeauna mândri de rădăcinile noastre ca familie. Nu exista eveniment, nuntă, botez, aniversare, Crăciun sau Paște, la care să nu se aducă vorba de Onkel Bubi, Onkel Didi sau celelalte personaje din istoria familiei Gheorghiu (numele meu de fată). De fapt, istoria cunoscută de mine a familiei mele începe cu suita regelui Carol, în care se pare că se aflau Emma și Adolf, strămoșii mei, care au călătorit către România și s-au mutat aici. Au făcut mulți copii, care au mai făcut niște copii și așa a apărut bunica mea.
În paralel, bunicul meu patern (care, întâmplător, era rudă foarte foarte îndepărtată cu bunicul meu matern) îmi spunea mereu când venea vorba despre cum a descoperit el ceva grade de rudenie cu ceva sânge albastru grecesc. Dar asta părea să fie mai mult o legendă a familiei, decât ceva concret.
Concret este că eu n-am fost niciodată atentă la discuțiile astea. Toate numele îmi erau familiare, dar n-aș fi putut spune niciodată cine e mama cui, care e mătușa nu știu care și cine e văr cu cine. Știam că oricând am o curiozitate, mă duc și întreb.
Dar… A murit bunicul, apoi bunica, apoi și tata. Începeam să nu mai am pe cine să întreb. Când a murit și nașa mea (verișoara bunicii mele), mi-a fost clar că dacă n-o ascult acum pe mama, o să se facă pierdută toată istoria familiei. Și n-o să aflu niciodată dacă sunt înrudită cu vreo zeiță cu sanctuare în Elada sau nu.
De fapt, începusem acum vreo 2 ani să-mi fac arborele genealogic, dar mai timid așa. Mersesem 3 generații în sus și mă oprisem. Aflasem atunci multe despre mine, pentru că psihogenealogia e un domeniu fascinant (cel puțin pentru mine), dar era doar o picătură într-un ocean.
Mai citisem atunci despre importanța pe care o are pentru orice individ să-și cunoască rădăcinile. Despre cum a-ți cunoaște trecutul te ajută să te simți mai ancorat în prezent, să ai mai multă încredere în tine și să te simți mai valoros. Să nu fii o frunză în vânt, plimbată pe unde te duce curentul, ci să ai rădăcini puternice. Eu am refuzat mult timp ideea de a avea rădăcini. Mi-am dat seama apoi că mă speria ideea de a-mi accepta trecutul și a-mi asuma responsabilitatea pentru prezent. E mai confortabil să te ducă vântul pe unde crede, decât să-ți asumi călătoria ta.
Luând toate astea în calcul, duminică m-am pus la laptop și am rugat-o pe mama să-mi spună tot ce știa. Apoi și pe soacră-mea. Am început arborele genealogic al copiilor. Ne-am oprit la Emma și Adolf, iar acum documentarea va deveni mai dificilă. Vreau să merg tot mai sus, vreau să aflu dacă poveștile familiei erau adevărate sau nu. Îmi propun să încerc să aflu cât pot de multe. Dacă aveți idei ce aș putea face să-mi ușurez munca, vă rog să-mi scrieți.
În concluzie, vă sfătuiesc să le faceți acest cadou copiilor voștri: rădăcinile lor.
De ce nu vor copiii să se spele pe păr? 3 motive surprinzătoare
Am mai scris eu despre cum ajutăm copiii să accepte spălatul pe păr (Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau”), însă nu am insistat prea mult asupra motivelor pentru care copiii refuză să se spele pe păr. Iar asta chiar este o problemă des întâlnită, așa că m-am gândit că dacă niciuna din soluțiile din articolul anterior nu v-a ajutat, poate o să vă ajute și mai mult să înțelegeți de unde vine refuzul copilului.
Newsflash: Motivul nu este niciodată ”Copilul vrea să mă scoată din pepeni” sau ”Copilul vrea să-mi facă în ciudă”.
8 tipuri de inteligență
De ce unii copii sunt mai buni la sport, alții la matematică și alții la desen, la citit sau la muzică? De ce unii bebeluși țin ritmul muzicii imediat ce-l aud și mișcă din piciorușele delicioase ca un rockstar în miniatură, iar alții se uită încontrați la părinții dansatori, dar nu se mișcă deloc? De ce?
Organele femeilor nu sunt rușinoase: nici inima, nici uterul
Aveți grijă de corpurile voastre, de femei. Nimic din ce este în corpul nostru nu e rușinos, nu e invizibil, toate organele sunt importante și există.