Un mesaj de mulțumire și recunoștință
Secretul unei relații de succes, explicat copiilor



Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit.

Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două suntem foarte diferite.

Când eram mică asta se punea pe seama zodiei. ”Aaa, păi ea e rac și maică-sa e capricorn. N-au cum să se înțeleagă!”

Între timp m-am măritat tot cu un capricorn, deci aș zice că nu-i nici de la asta. Suntem diferite pentru că așa suntem. Pentru că avem temperamente diferite, pentru că am crescut în medii diferite și pentru că avem experiențe de viață diferite. Mama a trăit multe experiențe pe care eu sper să nu le trăiesc niciodată, iar eu am trăit niște alte experiențe pe care mama, din fericire, le-a ratat.

Dar din experiența mea de ”copilul lui mama” am învățat un lucru foarte important (mă rog, am învățat mai multe, dar acum vreau să vă povestesc despre unul singur).

Mama a fost mereu sinceră cu mine în aspecte care mă priveau direct. Tranșant de sinceră. Dacă știa că o să mă doară, îmi spunea că o să mă doară. Dacă știa că o să trec prin ceva greu, iar ea nu putea opri asta, mă anunța că o să fie greu. Nu a încercat niciodată să mă ducă cu bombonica, să mă mintă că mergem în parc atunci când mergeam la doctor, că n-o să mă doară injecția atunci când știa că o să mă doară, că o să dureze puțin atunci când știa că o să dureze mult.

Și asta pentru mine a contat foarte mult. Îmi povestea de la început cu lux de amănunte ce urma să se întâmple. Știam clar unde o să-mi facă injecția, cât de tare o să mă doară și când o să-mi treacă. Știam că mergem la operația de polipi și că o să fie foarte neplăcut, deși eram mică și aș fi putut să știu că mergem în parc și apoi să mă trezesc la poarta spitalului. Știam că x durere n-o să treacă nici cu spirt și nici cu suflat. Știam că o să mă doară când o să-mi tragă bandajul sau când o să mă curețe cu iod.

Sigur că nu-mi plăcea durerea și nu știu cât de ușor sau greu îi era să mă convingă (ea zice că eram înțelegătoare, iar asta poate și pentru că era totul destul de clar în capul meu mic), dar știam că pot avea încredere în ea.

N-am urât niciodată nimic mai mult decât lipsa controlului. Frustrarea aia că nu știi, că nu poți controla, că nu te poți lupta e sfâșietoare, din punctul meu de vedere. Bineînțeles că nu puteam controla intensitatea durerii injecțiilor cu penicilină, dar faptul că știam, îmi dădea senzația de stabilitate, de control și de putere.

Compar acum, cu mintea mea de adult, situațiile în care știam ce o să se întâmple și situațiile în care eram pusă în fața faptului împlinit. Disperarea aia că nu pot face nimic, faptul că simțeam cum mi se clatină pământul sub picioare, urletele (poate interioare sau poate exterioare) că nu vreau, că nu pot, că n-am cum… erau îngrozitoare. Chiar și dacă pentru un lucru minor. Amintirile astea le revăd acum printr-o ceață densă, fără detalii clare, zbuciumate și zguduite, ca atunci când stai pe o platformă care vibrează și încerci să-ți menții echilibrul. De fapt, mai mult îmi amintesc emoțiile decât evenimentele și le retrăiesc de fiecare dată cu aceeași disperare și panică. Îmi crește pulsul și simt stomacul cum mi se face mic, în timp ce capul îmi explodează și îmi apar pete roșii pe gât.

Îmi amintesc de momentul neplăcut în care o vedeam că își ia seringa și îmi spunea să mă pregătesc, pentru că urmează injecția. Ne așezam pe patul din dormitor, eu la ea în brațe și repeta, pentru a nu știu câta oară, ce o să se întâmple. Plângeam, dar era un plâns de acceptare a situației. Țin minte că nu îmi era deloc frică, țin minte că nu se clătina nimic cu mine, țin minte că eram lucidă și ascultam cu luciditate indicațiile ei. Ei bine, amintirile astea sunt clare. Văd dormitorul luminos, îmbăiat de razele soarelui (deși-s convinsă că oi mai fi făcut injecții și când era înnorat afară sau frig sau când ploua), iar pe mama o văd clar cu părul blond, prins cu un clește, îmbrăcată în rochia ei albastră cu trandafiri mari și roșii, ca un chimono modern, purtat de o europeancă blondă cu părul ondulat și ochii verzi. Durerea nu mi-o amintesc, disperare nu era.

Vrei să primești postările mele pe email?

Din asta am învățat eu să fiu sinceră cu copiii mei. Fip și-a rupt mâna acum vreo 3 săptămâni, timp în care am mers la doctor de mai multe ori. L-am anunțat întotdeauna din timp că urmează să mergem la spital, deși a mai protestat.

– Nu vleau să meldzem a doctol.
– Te aud că zici că nu vrei. Crezi că o să te doară?
– Da. La doctol m-a dulut.
– Așa e. Cred că și astăzi o să te doară. O să-ți scoată ghipsul și o să-ți întindă mâna pe masa de radiografie. Asta te-a durut și data trecută?
– Da. A dulut tale tale pe masă.
– Să știi că o să fiu acolo cu tine și o să te țin în brațe, bine? Știu că e greu și știu că doare. Așa e până se vindecă osul.

Apoi urmau multe explicații despre de ce doare atunci când mișcăm o mânuță ruptă și cum se reface osul. Exemplificări cu crenguțe, cu plastilină și cu ce mai nimeream. Am tratat și dinozauri și pe Yukiko (păpușa lui Fip), am avut maimuțe cu mâna ruptă și mașini cu plasturi. Am discutat și despre cât de tare m-a durut și pe mine când mi-am rupt degetul de la picior, cum a fost la operație, cât mi-a luat să-mi treacă. Și, cel mai important, că piciorul meu e bine acum, la fel cum o să fie și mâna lui. Că durerea o să treacă la un moment dat. Că există o ”reparație” pentru orice, deși, de multe ori procesul ăsta de reparație e dureros sau anevoios.

Sper ca peste 30 de ani să-și amintească și el cu aceeași claritate explicațiile și să nu îi crească pulsul, să nu simtă stomacul cum i se face mic, în timp ce capul îi explodează și îi apar pete roșii pe gât.

Așa că vă încurajez și pe voi, părinți, să fiți sinceri cu copiii, să îngroșați firul ăla de încredere care vă leagă și să fiți stâlpul de echilibru și direcție pentru ei.

Un mesaj de mulțumire și recunoștință
Secretul unei relații de succes, explicat copiilor