Am început să scriu pe blog acum vreo 8 ani, cred. Îmi plăcea să scriu. Scriam ce-mi trecea prin cap, chestii amuzante, chestii ironice, povestiri de viață, judecăți la adresa altora (da, not proud, dar mi le asum), etc. Încet încet am adunat o micuță comunitate în jurul scrierilor mele. Nu aveam facebook pe vremea aia, așa că articolele le discutam direct în zona de comentarii. Erau dialoguri, discuții, controverse câteodată. Învățam de la cititorii mei, ei de la mine și era frumos. Îmi tresărea inima când primeam mail că a comentat cineva la mine pe blog.  Creștea ego-ul.

Între timp s-au schimbat multe. Am trecut de la a fi eu unicul scriitor pe blog la un blog cu mai mulți autori. N-a funcționat prea bine, pentru că blogul era copilul meu, iar entuziasmul celorlalți a dispărut la un moment dat. Am revenit la a fi unic autor. Am rămas însărcinată, am născut, am mai încercat să aduc autori pe blog și m-am lovit de aceeași problemă, apoi m-am potolit.

După ce am născut, subiectele blogului s-au schimbat. Și eu m-am schimbat. Și s-a schimbat și comunitatea blogului. Cei care mai rămăseseră abonați pe aici și nu plecaseră în pauzele lungi de scris pe care mi le tot luam, au început și ei să dispară pe rând, pentru că nu-i mai interesa subiectul blogului. Am început încetișor să-mi cunosc noua comunitate, noii cititori care au mers cu mine pe drumul ăsta de când sunt mamă.

N-am fost niciodată constantă în scris. Mi-am propus întotdeauna să scriu des, câte o postare pe zi, dar nu mi-a ieșit pe termen lung. Tiparul meu de scris nu a fost niciodată unul previzibil, nici măcar pentru mine. După câteva luni de scris zilnic mă trezeam că nu mai am chef deloc și că dispar. După pauză reluam. N-a fost cea mai bună abordare, recunosc. Am pierdut foarte mulți cititori așa. Dar, în apărarea mea, nu am avut niciodată 2-3-4 ore pe zi în care să mă ocup serios de blog, ci îl abordam printre picături.

În toți anii ăștia am avut și multe blocaje. Mă așezam cu laptopul în față și habar n-aveam despre ce să scriu. Sau îmi puneam un caiet în fața ochilor și mă gândeam la subiecte. Îmi veneau pe bandă rulantă, puneam titlurile pe hârtie, dar când mă apucam să scriu despre ele, parcă brusc mi se golea mintea și nu ieșea niciun cuvânt coerent. Iar când aveam inspirație, n-aveam timp să mă așez să scriu. Mi-am asumat asta, pentru că așa e când n-ai vreo bunică sau bonă care să poată prelua copiii atunci când te trece inspirația divină. Iar eu vreo 4 ani n-am avut prea multe minute sau ore fără măcar un copil lângă mine.

Dar când pot să scriu, scriu din inimă, scriu pentru că vreau să schimb lumea, scriu pentru că vreau să desenez un zâmbet pe fața cuiva, sau să ofer o îmbrățișare virtuală, o nouă idee, puțină încredere, o emoție caldă, speranță. Scriu ca să dau înapoi lumii tot frumosul pe care l-am primit în viața mea. De-asta nici nu prea citiți la mine pe blog despre lamentări, temeri sau alte probleme, decât dacă vă pot oferi la final și o soluție. Știu că asta mi-a atras multe antipatii, pentru că pare că viața mea e o bomboană roz, acoperită cu vată de zahăr cu sclipici, dar cum blogul meu e mai mult despre a ajuta decât despre a descărca chestii din mine, nu m-am apucat să scriu despre greutăți decât ca un preludiu la soluția pe care am găsit-o eu, care nu neapărat vi se potrivește și vouă, dar poate vă dă o fărâmă de speranță că se poate și altfel, mai ușor, mai bine, mai frumos. Deci nu, viața mea nu e perfectă, copiii mei nu-s perfecți, eu nu-s perfectă, reacțiile mele nu-s perfecte. Doar că eu le iubesc pe toate așa cum sunt ele.

Scriam în alt articol, acum vreun an sau doi, că mi-ar plăcea să trăiesc din scris. N-am reușit încă să fac asta. Am scris primul meu ”roman”, istorie de familie, pe care nu mă lasă sufletul să-l public, pentru că mă simt incredibil de expusă în el. L-am scris cu sufletul pe tavă. Mi-e frică să vă arăt sufletul meu. Am început să-l scriu pe al doilea și pe al treilea. Sunt neterminate, în fișiere parolate pe laptop. Nu știu dacă le voi termina vreodată.

Din blogging nu reușesc (încă) să mă susțin financiar. Oamenii sunt reticenți la a citi și accepta publicitate pe blog, ci vor gratuitate 100%. Nu vor să vadă advertoriale pe blog, chiar dacă ele conțin și informație, nu doar reclamă și chiar dacă ele sunt alese pe sprânceană, sau măcar cât de cât cu tonul blogului. Nu dau nici click pe reclamele pe care le văd și pe mulți chiar îi deranjează să dea ochii de ele, deși nu-i afectează direct cu nimic.

Am tot stat săptămânile astea să mă gândesc ce aș putea face să pot investi mai mult timp în blog, să pot oferi mai mult, mai variat, mai interesant, m-am întrebat cum aș putea face să fiu mai constantă și mai previzibilă, ce m-ar ajuta să vă ofer stabilitate. Mi-am făcut un mic plan de bătaie și sper să-l respect cât mai mult timp.

O să încerc să-mi controlez puțin impulsivitatea și o să respect un grafic de publicare. Până acum nu am ținut cont de publicat la anumite ore,  sau în anumite zile, ci atunci când scriam, îi dădeam drumul pe blog și pe facebook, chiar dacă era cea mai nepotrivită oră, la care știu bine că cititorii mei nu sunt online sau nu au timp să citească.

O să mai încerc și să-mi îmbunătățesc SEO nițeluș. E adevărat că eu nu scriu deloc pentru motoarele de căutare și că traficul meu vine în cea mai mare parte din social media. Unde, dacă procedez cum ziceam mai sus, pierd multe oportunități de a-mi fi citite articolele.

De asemenea, o să mai vedeți și publicitate pe blog. Ați văzut și până acum, dar o să mai vedeți. Advertoriale, linkuri în articole, bannere. Vreau să vă repet că voi continua să-mi aleg clienții în funcție de principiile mele și de direcția blogului. N-o să găsiți aici reclame la lapte praf sau la consultanți în somnul copiilor, nu o să recomand produse în care nu cred și nu le-aș folosi niciodată, sau produse pe care nu le-am folosit sau nu mi-au plăcut, pentru că nu vreau să vă înșel încrederea. Caut și clienți, așa că dacă vreți să lucrăm împreună, mă puteți contacta în secțiunea Contact.

Ce nu știu cum să fac (și poate mă ajutați voi) e să cresc interacțiunea pe blog. Cu alte cuvinte, dacă vreodată ați vrea să comentați ceva pe blog, vă invit cu dragă inimă să o faceți. Mă mai gândeam și dacă nu cumva ar fi o idee bună să creez o comunitate pe facebook, care să fie a blogului. Comunitatea mea, pe care am creat-o acum fix 2 ani e cumva separată de blog, nu pornește de aici și e și destul de închisă. Cu siguranță nu sunteți pe ea toți cei care mă citiți. Deci? Ce ziceți? Are rost să facem ”Comunitatea Gangblog”?

În toată odiseea asta a mea nu m-a ajutat nici că mi-am pierdut lista de subscriberi, dar asta se repară ușor. Vă puteți înscrie aici, dacă vă interesează să primiți pe mail articolele pe care le scriu eu aici.

Dacă mai aveți sugestii și idei despre ce aș putea face să cresc blogul (și pe mine odată cu el), vă rog să le scrieți mai jos. Sau subiecte despre care ați vrea să scriu. Sau orice altceva. Am nevoie de sprijinul vostru 🙂