Cum să-ți comanzi online haine care să-ți vină - 5 sfaturi utile
Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții, dar un ”te iubesc” sincer, din toată inima și cu toată gura, n-am auzit spus în jurul meu. Și asta nu pentru că oamenii din jurul meu nu s-ar fi iubit, ci pentru că nu o spuneau.

Eram în liceu când mi-a ieșit prima dată porumbelul pe gură. Vai de mine, mi s-au tăiat picioarele și m-a inundat o panică enormă. L-am zis!!! O, tu, dulce Buddha! Am zis teiubescul!!! Și fiți pe pace, că n-am zis eu prima. L-am așteptat pe el să spună, așa cum așteptam pe vremuri la coadă la unt cu bunică-mea. Când a venit untul, ergo teiubescul, mă simțeam învingătoare. A zis primul! A zis primul! Nu eu! El a zis primul! Yuhuuuu!

Am zis și eu apoi întâi mai timid. Până la urmă am prins forță și am recuperat o parte din teiubescurile despre care citisem doar în cărți. Mă obișnuisem cu teiubescul. 

Ce înțelesesem eu de la viață era că teiubescul se spune doar către iubiți. Șoptit din vârful buzelor întâi pe aleile umbrite ale parcurilor, sub copaci ale căror nume nu te interesau câtuși de puțin atunci când cu o mână îl țineai pe el, iar în cealaltă un trandafir vișiniu, drept ca o riglă, curățat de spini, că doar nu suntem niște sălbatici!

Mai târziu, teiubescul venea împins de flăcări de pasiune, la temperaturi ridicate, plutind deasupra unui maldăr de corpuri flămânde unul de celălalt. Cu siguranță, teiubescul putea veni și în dimineți răcoroase de vară, după nopți tumultoase, când pasiunea se va fi consumat, iar cei doi, deveniți unul mai pe la începutul nopții, redeveniseră doi odată cu răsăritul soarelui. La final, teiubescul venea în loc de cafeaua de dimineață, în loc de larevedere sau în loc de bunvenit, ca un cuvânt obișnuit, pe care îl spuneai cu degajare, de multe ori fără să-l auzi în timp ce-l spui.

Ce nu-mi imaginam niciodată e că teiubescul poate veni și în alte relații. De exemplu, să-i spui copilului teiubescul mi se părea siropoșenia maximă. Să le spui părinților teiubescul? Ce ciudățenie! Sigur urmărești ceva… Între prieteni era dubios. Între colegi și mai și. Cel mult puteai spune că iubești un cățel sau un iepure alb de angora, cu ochi albaștri. Puteai iubi și o melodie, puteai iubi o culoare de tapet, un joc pe calculator. Dar nu! Nu puteai iubi altă ființă umană în afară de partenerul de viață. Sau de amant.

Să spui teiubescul mi s-a părut întotdeauna că înseamnă să-ți arăți vulnerabilitatea, să fii slab și siropos și laș și leșinat. Lecția mea de viață, pe care o învățasem trăind și o aflasem privind în jurul meu, era că în viață trebuie să fii puternic, să nu arăți emoții, să fii o stâncă de neclintit. Ar fi fost niște sfaturi grozave, dacă le-aș fi aplicat la un joc de poker, și nu în viața mea. Dar nu știam eu pe vremea aia că să-ți arăți vulnerabilitatea e chiar o formă de reală putere. Nu. Socoteam că a-ți arăta emoțiile înseamnă să fii slab. Iar atunci când ești slab, nu te vrea nimeni. Am învățat târziu că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Când ești bebeluș și plângi zeci de minute în șir în pătuțul tău, dar nu apare nimeni la orizont, îți arăți emoțiile. Plângi pentru că ai nevoie de siguranță. Îți plângi frica, îți plângi furia, îți plângi neputința și disperarea. Le plângi degeaba, nu-ți aduce nimic bun să-ți arăți emoțiile. Să-ți arăți vulnerabilitatea îi împinge pe ceilalți departe de tine. Înveți din asta multe. Multe despre tine, multe despre cei din jur. Înveți în primul rând că a fi vulnerabil e insuportabil. Când mai crești și primești aceleași mesaje, ți se întipăresc toate convingerile astea în minte, așa cum se marchează animalele cu fierul încins și le porți după tine toată viața, amintindu-ți mereu de durerea pe care ai suportat-o atunci când ai fost însemnat cu ele.

Apoi te ascunzi toată viața. M-am ascuns și eu. Încă mă mai ascund. Am spus teiubescuri seci, pentru că așa era rutina, am evitat să spun teiubescuri în contexte în care nu voiam să apar vulnerabilă. Am folosit teiubescul ăsta ca pe o monedă de schimb, ca pe o carte de vizită, ca pe o armă, ca pe o rachetă. Știți cât de ciudat mi-a fost să-i spun Emei că o iubesc? La început i-o spuneam șoptit, doar când eram singure, ca să fiu eu sigură că nu mă aude nimeni. Și nu puteam să-i spun ”te iubesc” nici chiar șoptit așa, pe ascuns, #noapteacahoții. Nu… Mă depersonalizam. Vorbeam despre mine la persoana a treia, pentru că îmi era mai ușor de suportat. ”Mami te iubește mult” mă mai auzeați pe la colțuri de casă. Îi șopteam încetișor în ureche. Nu eu… Mami…

Au trecut 4 ani de atunci. Acum pot să-mi asum teiubescul. De fapt, acum pot să-mi asum toate teiubescurile din viața mea. Pentru că nu îi iubesc doar pe V și pe copii. Acum pot spune deschis teiubescul ăsta și altora. Îi pot spune mamei, îi pot spune prietenei mele cele mai bune. Am mulți oameni în viața mea pe care îi iubesc și acum învăț să le și spun asta.

Mă întrebați dacă încă mi se pare o siropoșenie fără limite să scot teiubescul pe gură? Da. Câteodată, da.

Mă întrebați și dacă îmi saltă inima din piept ca o nebună, atunci când spun teiubescul, temându-se că va fi iar părăsită odată ce-și va arăta vulnerabilitatea? Da, și asta. Mă văd respinsă, abandonată, plângând iar cu lacrimi de crocodil.

Vreți să știți dacă îmi e mai bine cu fiecare teiubesc pe care îl scot pe gură? Da. Fiecare teiubesc scos pe gură vindecă puțin din mine, clădește relații, mă apropie de oameni, mă arată așa cum sunt, vulnerabilă și cu sufletul la vedere.

Când o să mă vindec de teama asta de vulnerabilitate, teama de abandon, teama de respingere? Probabil niciodată. Probabil le voi căra cu mine toată viața, probabil că la multe teiubescuri îmi va sări inima din piept și mi se vor tăia genunchii, probabil că atunci când îmi va fi greu, nu voi putea s-o spun, voi simți iar frica, neputința și disperarea.

Dar și frica și neputința și disperarea sunt parte din mine. Va veni el și momentul ăla în care îmi voi da voie să le simt cu fiecare celulă din corpul meu, să le las să pătrundă peste tot și să mă inunde, pentru ca apoi să se retragă ca un reflux și să mă lase să mă usuc în raze de soare călduțe și plăcute, ca la un apus de sfârșit de august. Până atunci, le las să se insinueze în viața mea. Nu de alta, dar n-am de gând să mă lupt cu ele. Nu, vreau să le văd, să mă contopesc cu ele, să pășim împreună în viață. Dar de luptat, nu mă lupt.

Până atunci, rămân aceeași Diana pe care o bușește plânsul mereu când vede câte un bebeluș, mereu când simte că ceva o apropie de momentul ăla de frică, neputință și disperare. Dar momentan încă fug… Și iubesc.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez
Cum să-ți comanzi online haine care să-ți vină - 5 sfaturi utile
Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi
Share This