– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).
– Păi cum ai reușit? Chiar sunt curioasă.
Și chiar eram curioasă, pentru că presimțeam ceva măreț. A mai vrut ea să lovească și alți copii și (câteodată) a reușit să se oprească. De obicei, strategia aleasă era să se îndepărteze. Dar rânjetul ei de pe față îmi zicea că astăzi a fost ceva diferit. Grandios. Ceva ce va face ca nimic să nu mai fie cum fusese.
– Mi-am amintit ce mi-ai zis tu.
Nu mă ajută deloc asta. Eu zic multe, prea multe câteodată. Câteodată mai spun chiar și tâmpenii, dacă e să fiu cinstită…
– Ce-am zis eu?
– Mi-am amintit ce îmi povestești tu, cum pot să lucrez cu creierul meu și cum să-mi gestionez furia. Și după aia am folosit neuronii oglindă să o calmez și pe ea.
Da, așa e. Chiar eu i-am zis asta… Pfiu, și e de bine. În mașină a redeschis subiectul.
– Și, mami, crezi că am făcut o potecă mai adâncă?
– Ce potecă? Unde?
– Între neuroni, mami! Ai uitat?
Așa e. Și asta i-am zis.
Acum vreo 2 ani, când eu citeam o carte despre neuroștiință, Ema s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat dacă îmi place cartea, deși nu are poze. Avea câteva poze, pe care i le-am arătat. Erau cu creierul. De atunci am început să vorbim despre cum funcționăm noi, oamenii, la ce ne ajută creierul și la ce ne încurcă.
– Cum adică? Putem să controlăm noi creierul? Dar asta nu e adevărat, mami. Creierul ne controlează pe noi!
Am reușit să o conving, până la urmă, cum creierul nostru e împărțit în două părți. O parte care ne controlează pe noi și o parte pe care o putem controla noi. Partea creierului care ne controlează pe noi se activează atunci când ne sperie ceva.
– Uite, Ema, dacă acum apare un urs în fața ta, ce faci?
– Un urs simpatic, cum e ăla din Masha?
– Ăăă, nu. Un urs mare și fioros, care vrea să te mănânce.
– Păăăi… Încep să plâng și fug repede
– Uite, ăsta e creierul care te controlează pe tine. El face ce știe mai bine ca să te apere. El îți spune să fugi, nu tu îi spui lui. Când te sperii, nu mai ai timp să te gândești ce faci. Așa se întâmplă și când lovești pe cineva. Când lovești pe cineva îi spui creierului să lovească?
– Nu… Nici nu știu când am lovit, așa repede se întâmplă.
– OK. Dar atunci când înveți să citești cum e?
– Câteodată e greu, câteodată e ușor. Depinde ce litere sunt.
– Atunci cine controlează creierul?
– Eu…
– Exact. Cu creierul cu care înveți să citești poți să controlezi creierul care lovește.
– Uau…
– Știi ce ajută creierul cu care citești sau creierul cu care lovești să reacționeze?
– Nu
– Niște poteci. În creierul tău, care e compus din părțile astea două, există multe punctulițe mici, care se numesc neuroni. Atunci când tu faci ceva, un neuron se leagă de celălalt cu un fel de ață. Se face ca o potecă între ele. De fiecare dată când reacționezi într-un fel într-o situație, poteca aia devine din ce în ce mai adâncă. Adică, de fiecare dată când lovești pe cineva, adâncește poteca aia care te face să lovești.
– Aoleu…
– Da… Dar, dacă încerci să-ți folosești creierul cu care citești și te oprești atunci când îți vine să lovești, formezi o altă potecă. Una care îți zice să NU lovești atunci când te înfurii. Și după ce se întâmplă asta de suficient de multe ori, o să-ți vină mai ușor să NU lovești decât să lovești. Doar că e greu până atunci.
– Mda…
Urmărește-mă pe facebook
Săptămâna trecută am fost la munte cu o prietenă și fetița ei. Ema și C. se cunosc de când erau mici. Între ele a fost întotdeauna o relație tumultoasă, de multă iubire și multă ceartă. Nu s-au dezis nici de data asta, ocazie cu care am reluat discuția despre creier în mașină. De data asta am plusat și am adăugat și neuronii oglindă.
– Când s-a enervat C, m-am enervat și eu. Când a țipat ea la mine, am țipat și eu la ea. N-am putut să mă abțin.
– Apoi ați plâns amândouă.
– Da…
– Mai știi când vorbeam despre punctulețele alea mici din creier? Despre neuroni?
– Da, mai știu.
– Ei, fiecare dintre noi are câte un set special de neuroni, care sunt ca niște oglinzi. Ei oglindesc ce fac neuronii persoanei de lângă noi. De-asta te calmezi mai ușor atunci când ai lângă tine o persoană calmă…
– Și de-asta țipi când țipă cineva la tine?
– Da…
A urmat apoi o serie de copiat orice gest, orice cuvânt, pe motiv de ”nu eu mami, neuronii mei te copiază”. Când am căscat la unison, a pus verdictul:
– Da, mami, ai dreptate. Avem amândouă neuroni din ăștia din oglindă. Că eu nu-s obosită, de fapt, doar te-au copiat pe tine…
Concluzie: nu e niciodată prea devreme de unele discuții. Ema are 4 ani și jumătate. Și da, probabil că a făcut o potecă mai adâncă…
Amenajarea dormitorului mic al copilului tău
Primul pas este să iei în considerare personalitatea unică a copilului tău. Fiecare copil are preferințe și interese diferite, iar dormitorul lor trebuie să reflecte această individualitate. Întreabă-ți copilul despre culorile și temele preferate (s-ar putea să te surprindă răspunsurile lui) și include-l în procesul de planificare. Nu subestima puterea deciziilor luate în echipă!
Flora stomacală și echilibrul psihic al copiilor: O conexiune esențială pentru sănătatea lor
Și dacă vorbim de psihologie, cercetările au demonstrat că există o comunicare strânsă între flora stomacală și sistemul nervos central al copiilor (și adulților, desigur) prin intermediul așa-numitei „axe microbiom-creier”.
3 Feluri în care relația cu mașina e ca orice relație din viața ta
Poate că atunci când auzi cuvântul ”relație”, te gândești la o relație romantică, la relația de cuplu. Și-atunci poate că îți sună ciudat să citești titlul acestui articol și să observi cum eu compar relația asta iubitoare, plină de inimioare și fluturi în stomac cu relația cu o mare bucată de tablă, plină de șuruburi, uleiuri și mecanisme zgomotoase, pufăitoare și unsuroase. Și-s de acord. Nu e atâta poezie din relația cu mașina. Însă există și unele puncte comune. În special ideea că a depune eforturi active pentru a menține o relație este esențialul pentru o relație solidă și de lungă durată. Iar asta e valabil în relația cu partenerul sau partenera, cu copiii, cu prietenii, dar și cu mașina.