Crizele de furie ale copiilor (III) - Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive
Crizele de furie ale copiilor (I) - Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Iată și cel de-al doilea episod din seria articolelor pe tema comportamentelor dificile și crizelor de furie ale copiilor. Luni a apărut primul articol din serie, pe care îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o deja: http://gangblog.ro/2017/06/12/crizele-de-furie-ale-copiilor-i-ce-s-a-intamplat-inainte-de-criza/

 

Astăzi aș vrea să ne gândim puțin la ce se întâmplă după ce începe criza de furie, dar și după ce se termină.

Odată începută criza de furie, creierul copilului nu este receptiv la explicații

 

O criză de furie a copilului are ca primă caracteristică faptul că ea se întâmplă independent de voința copilului. Un stimul extern declanșează un sistem de alarmă din creierul copilului, care primește mesajul că se află într-un mare pericol. Sigur, faptul că un alt copil i-a luat jucăria din mână nu reprezintă un pericol real, cel puțin nu în lumea adulților.

 

Dar așa este percepută situația de către creier. Vedeți voi, noi, adulții, înțelegem că situația nu este de un real pericol pentru că trecem situația respectivă prin filtrul rațiunii. Creierul uman, creierul rațional calmează creierul panicat de pericol, spunându-i că totul e în regulă și că suntem în siguranță. Dar, după cum spun studiile, creierul ăsta uman, rațional, neocortexul, este dezvoltat complet în jurul vârstei de 25 de ani. Deci, nici gând ca el să fie 100% funcțional la un copil de 2-3-5-6-8-14 ani.

 

Pe lângă faptul că nefiind dezvoltat suficient, creierul rațional nu poate interveni pentru a readuce copilul în stare de echilibru, mai e ceva. Atunci când ne aflăm (sau atunci când creierul percepe că ne aflăm) într-o situație de pericol, receptivitatea noastră la orice informație nerelevantă pentru context se reduce la 0. Atunci când vedem ursul că vrea să vină să ne mănânce, nu mai avem timp să planificăm și să analizăm mai multe soluții, să facem calcule legate de fizică, de viteză, forța de frecare, etc. Ci reacționăm instinctual, pentru a ne scăpa pielea. Fugim, ne luptăm cu el sau ne prefacem că suntem morți, ca să ne lase în pace.

 

Ce înseamnă asta tradus în situații legate de copii și de ”mi-a dărâmat turnul” sau ”m-am blocat la teză și n-am mai știut să scriu nimic”?

Înseamnă că în momentele alea nicio explicație nu mai funcționează, pentru că zona din creier care ar putea ”asculta” explicația a predat controlului zonelor care reacționează mai rapid decât el.

 

 

Validăm emoția, nu neapărat și comportamentul

 

 

Drept urmare, primul pas atunci când începe o criză de furie este să ascultăm copilul, să-i validăm emoțiile și să-l liniștim, transmițându-i mesajul că este în siguranță. Indiferent cât de neimportant ar părea motivul pentru noi, oricât de ilar sau de irelevant, emoția există în copil, el o trăiește și trebuie să o acceptăm.

 

 

 

Ce nu trebuie să acceptăm este să primim lovituri (noi sau cei din jur), nu trebuie să acceptăm nici comportamentul autodistructiv al copilului, sau distrugere de bunuri.

 

 

 

”Înțeleg că ești furios, dar nu te las să mă lovești/te lovești/distrugi” e un mesaj simplu și suficient pentru momentele de criză. Știu că suntem tentați să venim cu mai multe explicații în continuarea acestui mesaj, dar, după cum spuneam mai sus, nu acum este momentul, pentru că ele nu vor fi auzite de copil.

 

 

 

Îi stăm copilului alături, transmițându-i mesajul că este în siguranță, că nu este singur și, foarte important, că emoțiile lui puternice nu ne sperie. Atunci când emoțiile lui sunt înfricoșătoare pentru noi, ele vor deveni înfricoșătoare și pentru copil și se va teme de ele toată viața. Nu, emoția nu e greșită, nu trebuie schimbată, e normală, e normal să ne și înfuriem, să ne și întristăm, să ne fie greu. Unii specialiști spun că o emoție durează 90 de secunde, apoi trece, dacă nu e amplificată de vină sau rușine și dacă nu a fost blocată în trecutul nostru.

 

Abia  atunci când copilul s-a liniștit, putem discuta despre ce s-a întâmplat

 

 

Când iese din modul de alarmă, din situația de criză, creierul copilului redevine receptiv. Abia acum este momentul să discutăm despre cele întâmplate, neuitând, desigur, să validăm emoția, dar nu și comportamentul, dacă el a fost distructiv.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.

Da, mă înregistrez

 

Înlocuim întrebările cu observații

 

Poate ați observat și voi la copiii voștri (sau poate și la voi) că atunci când sunt întrebați ”de ce” au făcut un anume lucru, se pun într-o poziție mai puțin confortabilă. Evită răspunsul, evită contactul vizual, spun că nu știu, sau, dimpotrivă, devin ”sfidători”, răspund în doi peri.

 

De multe ori, nici ei nu știu de ce s-au comportat ca atare sau ce emoție au simțit. Vă amintiți că spuneam cum creierul rațional nu mai este în stare receptivă, da? Ei bine, de-asta nu știu ce s-a întâmplat.

 

Rolul nostru aici este să-i ajutăm să descopere ce emoție au simțit, unde și cum au simțit-o, cum s-a manifestat ea, ce comportamente a provocat, dacă au fost potrivite sau nu aceste comportamente, ce s-ar putea întâmpla data viitoare, pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

 

O situație dificilă, o criză de furie, e o minunată oportunitate de învățare și dezvoltare pentru copil, dar trebuie să i se ofere spațiul și contextul să o facă. Suntem tentați să le oferim noi mereu răspunsurile, dar cel mai mare bine putem să-l facem învățându-i să le găsească singuri.

 

E greu să nu cedezi

 

Odată ce copilul face o criză de furie pentru că nu a primit acadeaua, suntem tentați să-i dăm acadeaua, doar-doar s-o potoli. Ne e greu să ducem crizele lor de furie, ne temem să nu reacționăm mai rău sau credem că rolul nostru e să ne asigurăm că avem un copil fericit 101% din timp.

 

Ei bine, eu v-aș sfătui să vă gândiți dacă motivul crizei de furie este, într-adevăr acadeaua cu pricina sau nu. De obicei nu este. Un copil echilibrat emoțional, cu nevoile de bază împlinite, nu se va tăvăli pe jos în magazin după o acadea. Dar da, un copil înfometat, care e obosit, căruia îi lipsește conectarea cu părinții, care trece prin situații de dezechilibru în restul existenței sale, care are părinți care se ceartă adesea (chiar dacă nu în prezența lui), care este pedepsit, lovit, rușinat, etc. e posibil să reacționeze astfel.

 

Acum gândiți-vă în beneficiul cui acționați atunci când îi dați bomboana după care se tăvălește pe jos… Și mai gândiți-vă ce tehnici de negociere îi învățați în momentul în care cedați.

 

Sigur, sunt situații în care o criză de furie pentru o bomboană nu e în beneficiul copilului. Dacă e obosit sau înfometat, o limită fermă nu se transformă într-o lecție de viață… Așa că e important să cântăriți bine când trebuie să cedați și când nu. Și apoi să analizați cu ce frecvență o faceți și cum ați putea acționa preventiv, ca să nu mai întâmpinați probleme de genul acesta (să evitați să plecați cu copilul obosit la hipermarket, să aveți gustări în geantă pentru când îi este foame, etc.).

 

VA URMA

Crizele de furie ale copiilor (III) - Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive
Crizele de furie ale copiilor (I) - Ce s-a întâmplat înainte de criză?
Share This