Crizele de furie ale copiilor (I) - Ce s-a întâmplat înainte de criză?
Mâine sărbătoresc vara la Balul Britanic

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria.

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Mama Mariei era mereu acolo pentru ea și o iubea, o îngrijea și o proteja, o hrănea atunci când îi era foame și o ținea la pieptul ei atunci când îi era greu. O liniștea cu atingerea ei, cu cântecul ei, cu mirosul ei, iar Maria era îndrăgostită de mama. Orice moment greu, orice emoție neplăcută, primeau răspuns din partea mamei, iar Maria se simțea mereu în siguranță, se simțea iubită și știa că poate avea încredere în mama ei.

Atunci când plângea, mama ei se apropia blând, o atingea pe umărul drept cu degetele ei de mătase, îi spunea numele, apoi o lua în brațe și o legăna ușor. Maria simțea freamătul corpului mamei ei, căldura pielii, mirosul de lapte din pielea ei, respirația călduță și o cuprindea o liniște interioară, ca și cum s-ar fi scufundat în ape de mătase roz, cu valuri blânde și calde. Nici Maria și nici mama ei nu știau că în acele momente pun bazele empatiei viitorului adult, dar totul li se părea atât de natural, că nici gând să facă altfel.

Apoi Maria a mai crescut.

Când avea 10 luni adora să se joace ”cucu-bau” cu fratele ei mai mare, David. Știa că de fiecare dată când va apărea din spatele păturicii cu bufnițe colorate, David se va bucura să o vadă și va râde. Deci, ceva din ce făcea ea trezea un râset pe fața lui David… Ce descoperire interesantă!

Dar câteodată și David se întrista și plângea. Maria încă nu înțelegea ce se întâmpla cu el, dar lacrimile lui o făceau și pe ea să plângă. Nici Maria, nici David, nici mama lor nu știau despre neuronii oglindă, niște omuleți mici din creierul Mariei, care oglindeau omuleții mici din creierul lui David, care plângeau când ceilalți plângeau și se linișteau atunci când ceilalți erau liniștiți. Dar simțeau că natural este ca mama să vină și să-i ajute pe amândoi să revină în starea de bine, în apele roz de mătase. Discutând cu David despre ce s-a întâmplat și despre ce simte, dar explicându-i și Mariei de ce plânge David, mama se asigura că o însoțește pe Maria în călătoria empatiei. Erau la început acum. Maria abia începea să înțeleagă că și ceilalți au emoții.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Empatia prin imitație

 

Pe la un an și jumătate Maria a început să imite comportamentul mamei atunci când îl vedea pe David (sau pe oricare alt copil) că plânge. Se apropia de el cu aceeași blândețe ca mama ei și îi punea mâna întâi pe umărul drept. Apoi îi spunea numele și îl mângâia pe spate. Era primul pas… Empatia prin imitație.

 

La 2 ani, Maria încă nu putea înțelege pe deplin perspectivele celorlalți, dar cuvintele mamei o ajutau mereu. Cuvintele ”David plânge pentru că și-a pierdut mașinuța în canal” îi spuneau Mariei că plânsul este legat de o tristețe, de o pierdere, de o emoție dificilă. Iar când Maria l-a ajutat pe David să se simtă mai bine, aducându-i cealaltă mașinuță preferată, mama s-a bucurat și i-a spus ”Uite, l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine”, iar David i-a mulțumit. Maria a zâmbit larg, iar ceva din interiorul ei a luat emoția asta și a pus-o într-o cutiuță, pe care a lipit o etichetă: ”Maria, nu uita: atunci când l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine, te-ai simțit mai bine și tu”. De fiecare dată când Maria îl făcea pe David să zâmbească în momentele lui grele, cutiuța mai creștea puțin și iar puțin și tot puțin și tot așa, până când a devenit o cutie mare, care plutea în ape de mătase roz. Ce putere minunată e în noi, aceea de a oferi zâmbete și de a șterge lacrimi cu o batistă curcubeu! Ce emoție puternică!

 

Maria și observarea emoțiilor

 

Când a împlinit 4 ani, Maria a observat: ”Mami, David e trist că n-a suflat și el în lumânare”.

 

Adevărat, David se simțea trist pentru că toată petrecerea se învârtea în jurul surorii lui. Mama i-a dat dreptate Mariei, dar, pentru că nu știa cum să-l ajute pe David, i-a cerut ajutorul fetiței.

 

Maria, ce putem face să-l ajutăm pe David să nu mai fie atât de trist?

 

Maria a stat și s-a gândit, a căutat în toate cutiuțele din mintea ei și a găsit o strategie. A luat una din jucăriile din mormanul de jucării pe care le primise și l-a invitat pe David la joc. Seara s-a jucat de-a tortul cu David, iar David a suflat de câteva ori în lumânările de lemn. Mama îi privea zâmbitoare dintr-un colț. Amândoi păreau că plutesc în ape blânde, de mătase roz.

 

Câteodată le era și greu, cu ape tulburi din postav aspru, gri închis

 

Bineînțeles că erau și multe momente în care Maria nu era atât de blândă, cum văzuse la mama ei. Emoțiile ei foarte puternice preluau controlul, iar Maria nu mai reușea să le țină frâu. Dar îi avea alături pe mama ei și pe David, care îi răspundeau, cu empatie și blândețe. Iar când nici David nu o putea face, mama lor intervenea și cu grația unei zâne reușea să îi asculte și să îi valorizeze pe amândoi.

Existau momente când până și zâna de mami se transforma într-un monstruleț obosit, tracasat și furios. Planul pentru momente ca acelea era ca Maria și David să îi reamintească mamei despre ”vocea mică și blândă” și despre ”atingerea de mătase roz”. Mama îi învățase că indiferent ce se întâmplă, nimeni nu are voie să le vorbească urât sau să-i agreseze în vreun fel. Nici măcar ea. Cuvintele copiilor o aduceau mereu cu picioarele pe pământ, în ape de mătase roz.

 

Maria la 5 ani și jumătate

 

Când avea Maria 5 ani și jumătate, prietenul cel mai bun al lui David s-a mutat în altă țară. David s-a înfuriat, apoi s-a întristat, a plâns mult, a aruncat cu penarul și cu rucsacul prin cameră. Maria l-a privit cu atenție, apoi i-a spus ”Cred că e tare înfricoșător pentru tine ce se întâmplă acum…”

David și-a recunoscut frica, și-a plâns tristețea și a lăsat furia să curgă din el. Maria i-a mai oferit atunci și o îmbrățișare și o atingere de mătase pe umărul drept.

 

***

 

Călătoria Mariei nu e încheiată. Împreună cu familia ei, Maria navighează în continuare în ape de mătase roz și învață strategii pentru momentele de furtună, când vasul ei se îndreaptă către derivă. Maria își scrie harta acum și știe că nu o poate face singură…

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

- Da' pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul... Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au...

Crizele de furie ale copiilor (I) - Ce s-a întâmplat înainte de criză?
Mâine sărbătoresc vara la Balul Britanic
Share This