Maria și apele roz de mătase
Așa cum ți-i crești, așa îi ai

Când eram eu mică, finalul școlii era un eveniment. Nu pentru că aș fi fost repetentă, nici pe departe. Ci pentru că, premiantă cum eram, ai mei încercau să sărbătorim evenimentul și presiunea prin care trecusem un an întreg pentru 10 ăla pe linie (da, am fost tocilară, dar despre asta într-un episod viitor).

Așa că în fiecare an, în jur de 15 iunie, mergeam la școală în fustă și cămașă, ne adunam cu toții în careul Liceului German Hermann Oberth (pe vremea aia) și așteptam să luăm premiile. Înainte de premii aveam o scurtă serbare, în care dansam. Nu știu cu cât timp înainte pregăteam dansurile (erau dansuri populare germane), ne căutam rochițe tiroleze (băieții nu mai știu cu ce se îmbrăcau), iar în ziua cu pricina dansam în fața publicului generos. Nu mai știu dacă și cântam sau dacă mai făceam și altceva în afară de dansuri la ”serbare”.

Spre deosebire de școlile la care mergeau vecinii mei, unde toată clasa primea premiu, la școala unde mergeam eu se dădeau doar 7. 3 premii și 4 mențiuni. Dacă 3 copii aveau notă maximă, primeau fiecare premiul întâi, apoi se dădeau premiile 2 și 3 și o singură mențiune. Nu luau cărți și diplome mai mult de 7 copii din clasă niciodată.

Pe vremea aia eram tare mândră (indus, desigur) de strictețea asta. Domnule, nu eram ca la toate școlile de cartier, unde toată lumea lua premiu. La noi era ceva special. Doar elita primea diploma și cartea cu semnătură. Cei aleși. Restul să se uite, dacă n-au avut chef să învețe și să ne aplaude pe noi, aștia, creme de la creme. Bine, partea proastă era că la noi nu se dădeau și coronițe, așa că oamenii din autobuz nu știau că sunt premiantă. Practic, învățasem degeaba tot anul.

În fine, și după ce noi, ăștia câțiva ne primeam laurii, ne mai jucam un pic în curte, apoi plecam cu ai mei la pădure la Băneasa și la grădina zoologică. Nu înțelegeam pe vremea aia de ce nu mergeam mai des și de ce zicea mama că e deprimantă. Nu știam prea multe despre respectul față de animale și despre cât de chinuite erau acolo. Bine, mă întrista teribil să văd elefantul ăla legat de picior în spațiul lui, acolo, dar nu-mi dădeam seama cât e de greșit. Până la urmă, grădina zoologică era normalitatea. Nimeni nu-mi zisese niciodată că o grădină zoologică e un mediu nenatural și anormal pentru ținut animalele, că ele sunt chinuite acolo și că ar trebui să fie eliberate. Și nici eu nu gândeam atât de departe. Aia era, toate orașele mari aveau grădină zoologică și mă bucuram să văd animalele.

Apoi mergeam acasă și îmi făceam bagajele să plec la bunici, la curte. Oficial venea vremea cireșelor, vișinelor, vremea să văd roșiile cum cresc, să simt mirosul de Regina Nopții de la geamul bunicii mele, vremea să mă joc cu copiii de pe stradă în fața curții, spre disperarea bunicii mele: ”Măi copii, dar mai jucați-vă și la altcineva în față. Uite ce ați făcut aici. Numai aici vă găsiți să vă jucați?”

Ei, da. Numai acolo ne găseam să ne jucăm, pentru că eu îmi luam de la București 4 tone de jucării, să ajungă pentru toată strada.

Anul ăsta mi-am propus să petrec altfel finalul de an școlar. Sigur, nu mai sunt elevă, dar finalul de an școlar pentru mine înseamnă vara. Așa că m-am decis să-l sărbătoresc și acum, la 31 de ani, ca să sărbătoresc și vara odată cu el.

V-am mai scris aici despre Balul Britanic și despre latura caritabilă a lui. Pe lângă asta, Balul Britanic este un eveniment educațional și cultural deosebit. Unii copii vor primi premii, alții nu, dar ce mi-a plăcut foarte mult pentru toți copiii (și adulții deopotrivă) prezenți la eveniment este faptul că vor putea vedea unele dintre cele mai frumoase momente din spectacolele Operei Comice pentru copii.

Mi se pare minunat că va fi promovat și acest gen de muzică, pe lângă muzica de radio, la care copiii au oricum acces mereu. Eu sunt mare iubitoare de muzică clasică, de operă, de cameră, de orice, iar copiii mei (sau copiii care intră în contact cu mine) o ascultă invariabil.

Vor mai fi și alte momente artistice, și anume Cvartetul Anima, trupa de dansatori Be Unique coordonata de Alex Nistor, Andra Gogan si trupa Amicii, iar în final, Jo.

Cu alte cuvinte, mâine acolo o să mă găsiți, împreună cu Alexandra.

Alexandra, cu ce ne îmbrăcăm?

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez
Maria și apele roz de mătase
Așa cum ți-i crești, așa îi ai
Share This