Înainte să am copiii ăștia ai mei, eram mondenă și nu prea. Adică, îmi plăcea să ies în lume, dar nu mergeam la ”evenimente”. Acum nu știu cum se face, dar de la o vreme simt că mă transform într-o ”diva mom”… cu calendarul plin.
De exemplu, diva mom a fost azi, împreună cu copiii, la întâlnire cu Masha și Ursul. OK, poate n-a fost chiar un eveniment de dive și, OK, poate a fost mai mult pentru copii. Dar am ieșit din casă și am văzut oameni. Pentru mine e suficient de monden.
Dar ce voiam eu să zic, era altceva. Că am plecat pe la ora 4 cu doi copii nerăbdători din Mogoșoaia și am pus GPS-ul să ne ducă la MegaMall (acolo trebuia să ajungem), unde urma să:
”Facem poze cu Masha și Ursul”
”Da, da, fațem pose cu Ulsu si Masa”
”Nu, Fip, cu Masha și Ursul, nu cu Ursul și Masha”
”Ba nu, Ema, ba nu! Fațem poze cu Ulsu si Masa. Rooooaaaaar!”
”Maaaamii, Fip a zis Roaaaaar, vrea să mă atace! Fip, n-ai cum să mă ataci, că ești în scaunul tău cu centuri!”
”Ba nu, nu scaunu meu cu țentuli! Roooooaaaaar!”
”Maaaaaamiiiii, Fip plănuiește să iasă din scaun!”
”Ba nu, tu să iasă din scaun!”
”Maaaaamiiiiii, Fip mă dă afară din scaun!!! Fip! Te mușc!”
”Emaaaaa, nu muuuuuusc, maaaamiiii, Ema a sis că musc. plâns”.
Etcetera. Timp de o oră și ceva. Pentru că am plecat la 4 din Mogoșoaia și am ajuns la 5 și un sfert în parcare la MegaMall (care e în Pantelimon). În fine, am acompaniat copiii la întâlnirea cu Masha și Ursul/Ulsu și Masa până pe la 7, când am decis să ne retragem. Am mai făcut 3-4 cumpărături, ne-am învârtit o jumătate de oră să căutăm o toaletă și să și ajungem la ea (nu de alta, dar pentru că era un spațiu nou pentru copii, părea că ar fi fost pentru prima dată când i-am scos din casă ca să vadă magazine. Ema s-a bucurat inclusiv de cactușii din carton din vitrina unui magazin. Așa că, evident, ne-a luat o viață să ajungem la toaletă și apoi la mașină).
Am reușit, până la urmă, să cumpărăm copilului mic scutece, copilului mic și copilului mare rondele de orez și nu știu ce și-au mai ales ei de la DM, să facă unul dintre noi pipi, să ne certăm, să ne împăcăm (”Vreau să mănânc rondele în mașină” ”Înțeleg, dar știi că am zis că nu mai mâncăm în mașină” ”Atunci m-am supărat! Ai luat rondelele degeaba! Nu mai vreau nimic de la tine! Nu-ți pasă de mine! Nici nu mai vorbesc cu tine!” ”Să știi că nu îmi place când îmi vorbești așa. Mă simt inconfortabil și tristă” ”Îmi pare rău că am vorbit așa” ”Da, probabil că ți-e poftă de rondele și nu mai ai răbdare până acasă” ”Da, dar rezist” The End 😉 ).
Și am plecat spre casă. Și dăm drumul la radio și auzim asta:
Și desigur că începem să cântăm și să dansăm. Dar cum să vă explic, așa, din suflet. Cel puțin eu. Fip râdea în hohote (nu știu de ce, că nu mă vedea), Ema cânta și ea tare și râdea și mai tare, eu eram în lumea mea. Cu geamurile deschise, pentru că era cald în mașină. Ca la nebuni, incontrolabil.
Când aud un claxon în stânga mea. O veche prietenă, ne salută, ne transmite bezele, copiii mei râd și mai isteric, eu dansez în continuare, râde și ea, îi transmitem și noi bezele și plecăm mai departe. Primesc apoi următorul mesaj de la ea:
”Mă uitam la voi și păreați că nu sunteți cu toate țiglele pe casă. Mă și gândeam: o fi aia Diana, n-o fi? Parcă mi-era și teamă să te claxonez, ca să nu vă scot din transă. Mă bucur mult că v-am văzut și să știți că am avut o zi tare proastă, dar m-ați făcut să râd”
… apoi un dialog despre cum ar trebui să ne mai vedem și noi. Probabil femeia are nevoie de un dealer de râsete de copil și a nimerit bine tare la noi. Știți cumva cu cât se dau? (râsetele, nu copiii)