”Ude au pulut izaulii?” sau cum (nu) înțeleg antepreșcolarii* non-existența
De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

ghiocelPe măsură ce trece timpul, iar copiii se apropie de vârsta școlii, mă cuprinde frica. La fel mă cuprinsese și când trebuia să caut grădiniță. Din fericire, momentan suntem acoperiți, pentru că grădinița unde merg copiii se continuă și cu școala primară, dar apoi nu știu cum o să facem.

De fapt, nu caut mare lucru. Dar e ca atunci când îți cauți blugi drepți, simpli și oricât ai căuta, nu îi găsești.

Caut un loc în care copiii să fie tratați ca și cum ar fi… OAMENI

Nu caut să învețe tabla înmulțirii de la 2 ani, nici să fie o grădiniță sau o școală înfășurată în spumă moale, de protecție. Nu vreau să mi-i pupe nimeni în dos, nici să aibă jucăriile anului 2020. Nu vreau să se dezinfecteze de 3 ori pe oră și nici nu caut o grădiniță cu mâncare raw vegan, amestecată cu o lingură de lemn de nuc tânăr. Nu vreau camere de filmat, nu vreau să sclavagesc pe nimeni. Nu-s genul de ”client”.

Dar ce caut? Caut pur și simplu un loc în care copiii mei să fie tratați ca și cum ar fi… OAMENI. Adică să li se vorbească respectuos, să le fie respectate dorințele și preferințele în măsura posibilităților, să nu fie văzuți ca niște animăluțe fără creier. Pare simplu, așa-i? Adică, în loc să fie pedepsiți că au făcut ceva greșit, să li se explice și atât, la fel cum li s-ar explica oricărui adult. Iar în loc să primească o bulină pentru că au desenat nu știu ce în contur, să se plece de la prezumția că dacă pot, vor colora așa (deci n-au nevoie de buline), iar dacă nu pot încă, aia e… vor învăța. Iar dacă nu vor, e treaba lor. Nu definește pe nimeni desenatul în contur. Își pot exersa motricitatea fină și concentrarea, coordonarea mână-ochi și altfel; cumva cum le place.

Vreau ca școala sau grădinița să fie pentru ei un spațiu prietenos, unde să se ducă din plăcere și nu din frică. Să respecte cadrul didactic pentru că acesta merită să primească respectul și nu pentru că se tem.

Dacă sunt în starea de teamă, creierul lor nu poate fi receptiv la a învăța

Un copil – orice copil – nu își va atinge niciodată potențialul atunci când trebuie să învețe în/de frică. Știm foarte bine că dacă sunt în starea de teamă, creierul lor nu poate fi receptiv la a învăța sau la a aprofunda. Sau, în fine, ar trebui să știm. Și ar trebui să știe și cadrele didactice.

Citeam zilele trecute niște comentarii de pe un grup de facebook pentru cadre didactice. Inițial am fost siderată de ce am văzut acolo. Apoi m-a apucat disperarea. Apoi mi s-a părut nedrept.

Nu vreau să pun printscreenuri, dar aș vrea să vă faceți o idee, ca să înțelegeți de unde amărăciunea mea și teama mea vis-a-vis de sistemul de învățământ.

Iată ce spun cadrele didactice

Căutaţi tot felul de motive să vă luaţi de noi, nimic nu vă convine, ba că ţipăm la copii, ba că nu îi strigăm pe numele mic şi asta înseamnă că suntem reci cu ei, ba că îi lovim/atingem/ pocnim (cu toate că astea sunt cazuri izolate), ba că vă cerem bani mulţi la şcoală, ba că facem diferenţe între copii (vă anunţ că ei chiar sunt diferiţi) şi tot aşa.

”ar trebui sa inchidem grupul , tocmai pt a nu mai avea acces bolovanii” (”bolovanii” fiind părinții)

”Ceea ce ma surprinde este faptul ca traiti intr-o lume in care nimeni nu are voie sa ridice nici macar tonul la copilul dumneavoastra. Si culmea mai sunteti si invatatoare pe deasupra, conform profilului dumneavoastra. Ce ar trebui sa inteleg?”

”Inca un psiholog si aici?!? Mai am eu o mamica ce se crede Sfanta Diva de psiholog! Vaaai mie! Mor si la psiholog nu ma duc!”

”Ma bucur ca sunteti la curent cu noua “psihologie” si cu SF-urile din educatie scornite de cei ca dumneavoastra”

”Parintii nu pot judeca dupa bunul plac prestanta unui cadru didactic! Toata lumea se da mai desteapta decat e cazul.Dragilor, noi nu suntem animale expuse la targ iar voi, parintii, veniti sa ne evaluati.”

Psihologia este SF

Mă îngrijorează foarte tare, în primul rând, atitudinea cadrelor didactice vis-a-vis de psihologie, pentru că mie mi se pare esențial ca un cadru didactic să aibă cunoștințe din domeniul acesta. Și cred că nu doar mie. Profesorii trebuie să știe care sunt etapele de dezvoltare ale copiilor, trebuie să știe ce să ceară copilului, astfel încât cerințele să fie în concordanță cu nivelul copilului (pe alt grup citeam astăzi o dispută referitoare la o fetiță care a plecat din clasa ei, în timp ce educatoarele nu erau acolo. Am aflat astfel că există grădinițe unde cadrele didactice pleaca în pauză la țigară! Și am mai descoperit comentariul unei educatoare care acuza mama că nu și-a educat bine copilul. La 3 ani și 7 luni, fetița ar trebui să știe să nu iasă din clasă. Halucinant!).

Cadrele didactice trebuie să știe cum să ajute copiii să se dezvolte emoțional, nu doar cognitiv. Studiile astea noi, SF, de care zic doamnele de mai sus, tocmai asta relevă. Că nu e suficient să ai un IQ de atins norii, dacă nu ești dezvoltat pe parte emoțională. Că, de multe ori, succesul în viață de acolo vine. Mi-a rămas în minte și îmi rulează pe repeat ”mor și la psiholog nu mă duc”…

Respectul necondiționat

Un alt lucru care mă îngrijorează la fel de tare, e pretenția profesorilor de a fi respectați doar pentru diplomele pe care le au, doar pentru că au ”ceva mai multă școală” (așa scrisese o doamna profesoară, dar eu mă întreb ”mai multă școală decât cine?”. Poți să ai în clasă copii ai unor părinți cu 3 masterate. Asta dă cuiva vreo autoritate?) și lipsa lor de respect față de orice tip de feedback.

Copiii nu îi pot critica, pentru că ar fi ”nesimțiți” (am încheiat citatul). Părinții nu îi pot critica, pentru că sunt niște bolovani. Practic, doar superiorii ierarhici îi pot critica. Adică, eu dacă mă duc la Carrefour și văd pe bon două pâini în loc de una, pe care am plătit-0, nu am dreptul să-i atrag doamnei de la casă atenția că a greșit. Doar superiorul ierarhic o poate face.

Culmea e că mulți părinți le aprobă pe aceste doamne. Mulți părinți care vor crește încă o generație de ghiocei, care vor respecta din frică, o altă generație de oameni care trec cu vederea abuzurile medicilor, pentru că sunt medici, o altă generație de oameni cum a fost Cristina noastră, care a murit din incompetența unui astfel de medic, pe care nu îl poate critica nimeni, pentru că el este zeu. Va mai crește o generație de oameni cu stimă de sine scăzută, care nu vor cunoaște ce e ăla respectul adevărat.

Pentru că, newsflash, respectul real nu vine din frică! Nu respect pe nimeni pentru că mă tem, ci doar mă tem și tac mâlc. Cu adevărat respect oamenii care mi-au câștigat respectul, care simt eu că merită.

De exemplu, toți educatorii și profesorii de la grădinița copiilor mei merită respectul meu cu vârf și îndesat. Și copiii mei îi respectă și îi iubesc, și eu îi respect. Copiii mei nu sunt niște sălbatici la grădiniță pentru că nu-s pedepsiți și certați. Nu-s niște sălbatici, în ciuda faptului că nu le e frică de educatorii lor. Sunt copii care dau bună dimineața, care spun mulțumesc, care mai fac și boacăne, care mai fac și lucruri bune, ca toți copiii.

În antiteză, doamnele pe care le-am citat mai sus nu vor primi niciun pic de respect din partea mea. Rațional înțeleg de ce gândesc astfel, dar nu sunt de acord cu ele, mi se pare strigător la cer și nu-s dispusă să le ofer respectul meu pentru nimic altceva decât pentru că sunt oameni.

Mi-aș dori tare mult să se schimbe lucrurile. Văd cum se face prin alte părți, văd cum se fac lucrurile și la grădinița copiilor mei (nu știu cât am voie să zic din interior, dar vă spun că toate cadrele didactice de acolo mănâncă scornelile astea SF de psihologie pe pâine, studiază constant, află și aplică mereu lucruri noi). Dar văd apoi atitudinea asta din vremea comunistă, când drepturi erau puține și datorii erau toate.

Noi, ca părinți avem datoria față de copiii noștri (și nu față de cadrele didactice!) să le oferim instrumentele necesare pentru a se ghida în viață, trebuie să le fim exemplu de integritate, trebuie să le acordăm timpul nostru și atenția noastră.

Dar, în același timp, cadrele didactice nu trebuie să se exonereze de orice responsabilitate. Și ele trebuie să ne respecte copiii, dar și pe noi. Trebuie să înțeleagă că, până la urmă copiii și părinții acestora sunt niște clienți. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că roșiile mi le pot cumpăra de la altă tarabă dacă nu-mi place ceva la ele, dar să muți copiii din grădiniță în grădiniță și din școală în școală, e mai greu.

Și tare, dar tare de tot îmi doresc să înțeleagă că educația, asemeni și altor domenii, nu e locul în care să poți ține pasul având informațiile de acum x-șpe ani. Să înțeleagă că domeniul psihologiei, de exemplu, e în plină expansiune acum, că se fac studii și se află lucruri noi, sau se confirmă lucruri mai vechi. Și că, iar asta e extrem de important pentru mine, grădinița și școala nu există doar ca să ofere copiilor informație la nivel cognitiv.

Pedagogii, dascălii (văd că e un privilegiu să numești pe cineva astfel) nu trebuie să se limiteze la a preda tabla înmulțirii și alfabetul. Copiii pot și trebuie să învețe de la ei lucruri mult mai utile pe termen lung. Copiii vor învăța de la ei despre comunicare, despre gestionarea conflictelor, despre dezbateri, despre autonomie, despre multe concepte de care au nevoie pentru a deveni niște adulți ”de succes”. Tabla înmulțirii o pot învăța papagalicește și privind într-o tabletă. Nu au nevoie de contact uman. Dar pentru toate soft-skillurile de care ziceam mai sus, au nevoie de contact uman.

Mie îmi tremură chiloții când mă gândesc la ai mei copii cum vor învăța ei gestionarea conflictelor de la astfel de doamne, cum vor învăța să comunice pasiv-agresiv de la ele, cum vor învăța de la astfel de ”dascăli” cum e cu ”bolovanii”.

În fine, ideea e că trebuie să ne respectăm unii pe ceilalți, dar ca să știți așa, eu nu voi respecta pe nimeni din frică. Și nu îmi voi învăța nici copiii să-i respecte pe cei care cer respectul prin intimidare. Îi voi învăța să-și cunoască adevărata valoare și să ceară respect la rândul lor, indiferent față de cine.

Nu voi mai crește doi ghiocei, așa cum am fost eu. La noi ciclul s-a întrerupt.

Dragi părinți, se poate întrerupe și la voi!

”Ude au pulut izaulii?” sau cum (nu) înțeleg antepreșcolarii* non-existența
De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile
Share This