Momentul când trebuie să devii părinte

baletDe un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta.

Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din cursuri, am înscris-o și am decis să mergem (nu o să vă spun unde mergem, pentru că încă îmi formez o opinie despre ei și n-aș vrea să fac recomandări în necunoștință de cauză, deși până acum suntem foarte mulțumiți).

Ema, extrem de entuziasmată, aștepta momentul de duminică dimineață ca ploaia în deșert. A venit dimineața, a plecat la balet, a intrat în sală și… n-a vrut să facă nimic. Duminica următoare la fel. A treia duminică la fel.

Desigur că am vorbit cu ea. La suprafață motivul părea să fie că se aștepta ca lucrurile să fie altfel. Așa mi-a și spus inițial. Că făceau exerciții pe salteluță, de parcă ar fi fost la yoga. Și că nu dansau cum dansează balerinele pe scenă. N-am insistat prea mult pe ideea ”așa învață balerinele să danseze”, pentru că nu asta era problema.

Problema era (și mi-a confirmat ulterior) era că nu e ”obișnuită cu locul și cu oamenii”. Și că îi e ”rușine”. Na, că aici m-a încuiat, pentru că noi ne ferim de rușinea asta în familia noastră. Mă gândeam de unde o fi scos-o? Am mai întrebat și eu în stânga și în dreapta cum e cu rușinea asta ce pornește dintr-un copil neexplus la conceptul de ”e rușine”, am intervievat copilul și am ajuns la concluzia că nu-i rușine, ci e frică. Și, de fapt, nici măcar frică nu e, că e entuziasm, pe care nu știe să-l gestioneze. Și teama că nu se va descurca la fel de bine ca ceilalți.

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Din exterior probabil păream mama aia care și-a dorit toata viața să fie balerină, dar și-a ratat menirea, iar acum pune tot în spatele copilului. Pentru că Ema plângea că nu vrea să mai intre, iar eu îi dădeam brânci înăuntru. Metaforic, desigur. Să vă explic.

Când Ema a ieșit afară, plângând, instinctul meu de mamă protectoare a fost să iau copilul pe sus și să mergem acasă instant. Dar m-am oprit. Nu de asta avea ea nevoie. Își dorește să vină la balet de atâta timp. A tras tare mult de mine să venim. S-a bucurat enorm când a auzit că mergem la balet, iar când îmbracă tutu-ul, îi sclipesc ochii.

Am luat-o în brațe și am ținut-o până s-a calmat puțin. Apoi, încet-încet ne-am apropiat de ușă. Dar chiar încet. Când simțeam că opune rezistență, ne mai opream, mai stăteam pe loc, mai schimbam 3 vorbe. Apoi, când o simțeam că se înmoaie, că nu mai e atât de tensionată, mai făceam un pas până la ușă.

La ușă i-am spus pe ton blând și ferm. ”Uite ce e, Ema, nu o să plecăm astăzi acasă. Mai ții minte că azi dimineață ți-ai propus să faci cunoștință cu fetițele de la balet? Și să te obișnuiești cu locul? Ei bine, n-o să poți face asta dacă noi plecăm acum. E ok să-ți fie frică. E normal să-ți fie frică. Doar oamenii nebuni nu simt frica. Și după aia se duc și fac prostii. E ok să simți frica, iar acum e momentul să pui în aplicare planul pe care ți l-ai făcut de dimineață (își făcuse un plan despre cum să facă ea cunoștință cu ceilalți).”

S-a oprit. A tras aer în piept. ”Ce vrei să faci acum?”, am întrebat-o eu. ”Vreau să mă duc la fetițe”, mi-a răspuns ea printre lacrimi. Mi s-a rupt sufletul, dar fix de asta avea nevoie. Am împins-o înăuntru și am asigurat-o că rămân acolo, în camera de așteptare. Și că poate veni la mine oricând vrea. Am lăsat ușa deschisă și m-am așezat pe scaun. Mă simțeam tare nasol… Aș fi vrut să pot să fac eu toate lucrurile astea pentru ea, doar să nu mai fie supărată și amărâtă și speriată.

Între timp ușa se închisese. Din exterior nu auzeam decât muzica frumoasă și vocea blândă a profesoarei. Mă tot întrebam ce se întâmplă înăuntru.

În 10 minute a venit pauza pentru apă. Toate fetițele au ieșit din sală și au venit să se hidrateze. A ieșit și Ema mea, cu un zâmbet enorm pe față. Făcuse piruete și nu mai știu ce. A dansat până la finalul cursului și a început să vorbească cu toate colegele ei. La final, am luat-o din brațele profesoarei de balet, de care se lipise ca timbrul.

Acum e tare încântată și se gândește cum va fi să danseze pe scenă…

A fost greu să fiu părinte, a fost greu să o împing în afara zonei ei de confort. Poate exista și vreo variantă mai blândă. Nu știu. Ce știu e că deși i-a fost tare dificil, a reușit…

Related posts:

Comments

One thought on “Momentul când trebuie să devii părinte

  1. Victoria e minunat cu copiii, sigur va fi bine. Cand mergea si Sofia acolo am trecut si noi exact pein etapa asta. Am citit articolul ca pe un deja-vu. PS: am recunoscut scarile😂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *