Cum să trăiești în prezent - o lecție de la fie-mea
Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

copil adorabilDacă mă întrebați pe mine, copiii sunt adorabili.

Cel mai adorabili sunt atunci când sunt nou născuți. Vai de mine și de mine! Nasul ăla mic și rotund, pufoșenia lor, mirosul de bebeluș cu lapte… Sunt irezistibili!

Apoi mai cresc și cel mai și cel mai adorabili sunt când încep să râdă. Un râs cristalin de bebeluș înseninează și cea mai întunecată seară de toamnă târzie, cu furtună și ploaie insuportabilă.

Stați așa, că am uitat cum sunt când încep să stea singuri în fund sau să se ridice singuri în picioare. Clar! Cel mai și cel mai adorabili atunci sunt! Când stau pe picioare de norulețe pufoase, care tremură sub greutatea de – vorba unei prietene – kilograme de dulceață, iar ei sunt cu gura până la urechi și cu privirea de ”ia uite, mami, unde am reușit să ajung!”

Cresc și încep să meargă. Indubitabil, atunci sunt cel mai adorabili. Cu picioarele larg depărtate, fără să îndoaie genunchii, se deplasează fericiți dintr-o parte în alta. Ce chiote, ce maratoane, câtă veselie!

Offff… Mai sunt multe etape, dar, dacă stau să mă gândesc bine, până la urmă, cel mai și cel mai adorabili sunt atunci când încep să vorbească. Cum învață ei cuvinte noi, să le lege între ele, își (și ne) pun întrebări peste întrebări, pricep deja mai bine cum funcționează lumea, lucrurile încep să aibă mai multă logică…

Iar fiecare dintre noi (părinții) are câte o povestioară simpatică despre perioada când au început copiii să vorbească. Eu îmi amintesc foarte bine despre o vreme când Ema cerea ”abaio”, iar noi nici chip să pricepem despre ce e vorba. După multe zile, vede copilul o sticlă de apă minerală (căreia noi îi ziceam ”apă cu bule”) și îmi arată triumfător: ”Abaio!”

Mai departe, ”ceața” era ”dulceață”, ”răsadurile” erau ”răsărituri” și peste tot era ”miseie” (”mizerie”). Și multe altele.

Acum trecem prin etapa asta cu Fip și mi se pare că e cel mai adorabil dintre cei mai adorabili copii. De exemplu, dacă o să-l întrebați într-o dimineață ce a mâncat, o să vă răspundă, cu siguranță, ”butoane”. Desigur că nu hrănim copilul cu butoane de tastatură, ci cu pâine prăjită cu unt și miere, tăiată în cubulețe, pe care le denumim ”crutoane”.

Dar cel mai și absolut cel mai adorabil mi se pare expresia preferată a lui Fip. Să vă povestesc.

Atunci când copiii încep să învețe să vorbească, unii dintre ei se referă la ei înșiși la diferite persoane. Unii își spun ”tu”, alții vorbesc despre ei la persoana a III-a, iar alții înțeleg sensul lui ”eu”. Ema a fost copilul care, într-o vreme, le folosea pe toate trei făcând referire la ea, de îmi era efectiv imposibil să mai înțeleg despre cine vorbește. Triplă personalitate, câteodată era ”eu”, câteodată era ”tu”, câteodată era ”Ema/ea”.

Auzeam ”stai jos” din gura ei și eram deja în dificultate. Eu? Tu? Cine stă jos. Iar dacă îmi răspundea, oricum era inutil pentru că ”eu” sau ”tu” putea să însemne oricare dintre noi.

Fip a fost de la început ”io”. ”IO”, zis cu patos, cu mărire, cu grandoare. ”A vinit IO!” când intra în cameră și deja simțeai nevoia să faci 4 reverențe și să te arunci la mila picioarelor lui rotunde. Deci, a prins el din start cine e ”io” și cine e ”tu”. N-am avut probleme.

Ce n-a înțeles el foarte bine până acum e treaba asta cu ”mine”. Adică, ”io” e clar. Grandoare, mărire, a venit zeul, toată lumea să mulțumească divinității pentru prezența lui. ”A meu” e iar extrem de clar, pentru că orice e frumos, interesant, prezintă interes sau e al altcuiva devine ”a meu”. Dar ”mine” ăla… ”Mine” ăla îi face probleme.

Eram într-o zi la masă și ca absolut de fiecare dată când stăm și mâncăm sau bem la masă, Fip a vărsat paharul cu lichid. De obicei în pahar e lapte și, tot de obicei, îl varsă pe masă, ca să poată desena prin el cu degețelele simpatice. De data asta, îl vărsase pe el.

Într-o mare nemulțumire, mă anunță:

– A dat pi tine…

Și face o pauză. Stă, se gândește, caută prin creieraș ce ar putea să zică. Ok, nu se zice ”tine” în contextul ăsta. Dar ce se zice? Stă, se gândește, apoi se luminează la față și reia:

– Mami, uite! A dat pi TINELE MEU!

Freud ce părere o avea despre ”tinele meu” ăsta?

Cum să trăiești în prezent - o lecție de la fie-mea
Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând