Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.

Related posts:

Comments

One thought on “Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *