Am alăptat ambii copii cât s-a putut. Încerc și am încercat mereu să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce pot eu mai bun. Am avut întotdeauna (și încă am) cele mai bune intenții, deși poate mai greșesc. Vreau ca ei să știe și să simtă că sunt iubiți și respectați. Asta în primul rând. Încerc să le transmit un stil de viață cât mai echilibrat, valori care mie mi se par importante, încerc să le ofer sprijin în tot ceea ce au nevoie.
Acum, nu o să mă victimizez și nu o să spun că fac toate astea în detrimentul meu, că dacă un copil vrea un pahar cu apă, eu mă ridic instant de pe toaletă ca să-l aduc. Nu. Copiii mei știu că am și eu limitele mele și nevoile mele și că și ele trebuie respectate. Că de multe ori nu-s de acord cu ele, îi înțeleg, le accept nemulțumirea, iar dacă pot schimba ceva, schimb. Dacă nu, trecem împreună peste moment cât putem noi de bine. Pentru că așa funcționez eu mai bine. Și când eu funcționez bine și nu dau pumni în pereți de frustrare, și ei funcționează mai bine și suntem toți fericiți.
Dar, să revenim la alăptare.
Cu Ema n-am fost suficient de informată din prima ei clipă de viață, așa că am plecat și cu biberon din maternitate. Dar acasă, unde presiunea era mai mică, unde responsabilitatea era strict a mea, am reușit să renunțăm repede la el. Am plecat de lângă ea de câteva ori (cât să ajung la medic și o dată la film) și atunci i-am lăsat lapte matern în biberon. De la un anumit moment a refuzat definitiv biberonul și atunci s-a încheiat și cu asta. A fost alăptată la cerere, deși îmi era greu să alăptez în public și încercam mereu să mă ascund și să mă pitesc. Mi-era teamă de reacțiile celor din jurul meu, care consideră că suntem prea moderni ca să facem un lucru natural. Probabil aveam probleme cu stima de sine de mă interesa atât de mult. Cert este că îmi era greu.
Am alăptat-o așa până când s-a autoînțărcat. Eram însărcinată cu Filip, ea avea un an și 8-9 luni și lapte nu mai era de ceva vreme. S-a încheiat așa povestea noastră. Am fost întâi tristă, apoi mi-am dat seama că e o variantă bună pentru noi. Corpul meu a făcut ce i-a trebuit, iar ea s-a lăsat condusă de asta.
La Filip am fost mai informată. El nu a primit picătură de lapte praf, nici biberon nu a știut. Ema a avut și suzetă o lună sau două (sau poate trei?). El deloc. A fost chiar alăptat la cerere, în public, oriunde și oricum. A fost alăptat des, purtat mult, trăit în simbioză aproape completă cu el mai bine de un an și jumătate.
Alăptarea lui a decurs extrem de lin, deși a fost foarte antrenantă. Am știut amândoi ce e de făcut din prima lui secundă de viață și asta a fost. Nu am avut ragade, furia laptelui, canale înfundate. Am fost unul din cazurile fericite, în care lucrurile au mers foarte natural.
Dar, la un moment dat, când Filip urma să împlinească doi ani, am simțit că nu mai pot duce. Experiența m-a învățat (și o să vă povestesc mai jos) că nu-i oportun să împărtășești astfel de subiecte cu cei din jurul tău, așa că n-o să vă descriu procesul înțărcării lui Filip. O să vă spun doar că pe un fond de oboseală extremă, la care a contribuit alăptatul lui noapte de noapte din jumătate în jumătate de oră, am decis că nu mai pot. Limita mea fusese atinsă, nevoia mea de bază, de odihnă, era complet neîmplinită. Așa că am făcut pasul înainte și ne-am înțărcat pe amândoi. Decizia a fost luată într-o anumită noapte, și a continuat pe un fond de înțărcare blândă începută accidental în urmă cu mai multe luni. A decurs la fel de lin cum decursese tot până atunci, astfel încât nici eu și nici copilul nu am rămas cu frustrări în urma procesului. Și da, pot spune asta și despre Filip, pentru că îl cunosc poate mai bine decât pe mine.
Și pentru că eram atât de încântată de dansul ăsta pe care îl dansasem împreună cu fiul meu, de tango-ul ăsta în care îl cam băgasem cu forța, dar pe care îl duseserăm la bun sfârșit împreună, ca o echipă ce suntem, am simțit să împărtășesc asta cu lumea largă. Eram incredibil de bucuroasă pentru noi, pentru relația noastră, inclusiv pentru faptul că reușisem să pun o limită înainte ca altă limită a mea să fie călcată și să transformăm ceva atât de pur și de frumos în clipe de frustrare și resentimente.
Iar aici ceva s-a întâmplat. Scriam mai devreme că pe Ema mi-a fost greu să o alăptez în public. Mă temeam de privirile încruntate pe care urma să le primesc, de comentariile dezgustate pe care urma să le aud, de degetele cu care urma să fiu arătată. Credeam că ”tabăra cealaltă” e tabăra de care trebuie să mă feresc, pentru că tabăra cealaltă nu vede normalitatea în ceea ce fac eu. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Adică, rămâne adevărat că ”tabăra cealaltă” într-adevăr combate normalitatea, dar nici cu ”tabăra noastră” nu îmi e rușine.
Când am anunțat că s-a încheiat procesul nostru de alăptare, am făcut-o pentru că, după cum ziceam mai sus, eram într-o stare de beatitudine completă. Nici în visele mele cele mai frumoase nu-mi imaginam că lucrurile vor decurge așa. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, eram ferm convinsă că procesul de înțărcare va fi îngrozitor pentru amândoi.
Ei bine, lucrurile nu au fost primite așa cum mi-am închipuit eu. Știu că sunt idealistă, dar mă așteptam la un ”mă bucur pentru tine/voi”. În schimb, pe lângă asta, am primit mustrări, comentarii, judecăți (și prejudecăți). În spațiul virtual, public, în privat, pe grupuri ascunse, unde eu nu eram prezentă, prin mesaje, prin email (recunosc, cele două emailuri pe care le-am primit pe tema asta nici măcar nu le-am citit, ci le-am șters imediat ce am văzut despre ce este vorba). Atât de tare m-au rănit judecățile celor din jurul meu, încât chiar stăteam într-o seară cu fruntea lipită de geam și mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, persoana aia îngrozitoare și ipocrită pe care o văd cei din jurul meu. S-a iscat o mare furtună.
Pe lângă mesajele care mă acuzau fie că am decis să înțarc copilul de 2 ani, fie că am decis să fac publică povestea înțărcării (de parcă ar fi ceva tabu, ceva ce nu trebuie împărtășit, ceva anormal), fie că prin experiența mea voi încuraja alte mame să înțarce, fie că mint și că lucrurile nu au decurs așa (e mai simplu să proiectezi că cel din fața ta minte în loc să înțelegi că suntem oameni diferiți, și să îți asumi că asta înseamnă inclusiv că eu pot face ceva ce tu n-ai reușit, dar și că tu poți face ceva ce eu nu voi reuși în veci), am mai primit și multe mesaje de susținere. Care, deși m-au bucurat, nu au reușit să umple de flori muntele de gunoaie pe care îl primisem în prealabil.
Și atunci mi-am dat seama, că mai mult decât comentariile dezgustate și degetele arătate ale ”taberei celeilalte”, mă întristează reacțiile ”taberei noastre”. Și că, prin astfel de reacții și de comportamente, de judecăți și de pus oameni nevinovați la zid, alăptarea va rămâne în același cerc vicios în care este acum. Pentru că eu și oameni ca mine, cu experiențe similare, vor evita să mai abordeze subiectul. Și pentru că se vor teme de ”tabăra cealaltă”, dar mai ales pentru că se vor teme de tabăra noastră.
Pentru mine, dezbaterea subiectului alăptării se încheie aici. Deși știu că am ajutat mult, deși știu că experiențele mele din cei 4 ani de alăptat ar fi putut ajuta mai multe mame, îmi asum că limita mea a fost atinsă atunci. Și că nu mai pot duce un oprobriu public pe tema asta și că simt nevoia să mă protejez.
Dar, pe lângă gustul amar, am și o morală cu articolul de față. Și că dacă n-a fost evidentă printre rânduri, e ok să o pun și în cuvinte concrete. Și anume: de oricare parte a baricadei vă aflați, cântăriți bine atunci când decideți că cineva merită să fie ucis cu pietre. Cântăriți bine dacă acțiunile voastre vor duce lucrurile către ”normalitate”, dacă vor susține ”normalitatea” asta, dacă aduc ceva bun.
Sunt conștientă că decizia mea de a evita de acum înainte pe deplin acest subiect nu susține ”normalitatea”. Dar atât pot eu acum. La fel ca și în alăptat, mă opresc atunci când nu pot mai mult.
Articolul tau vine intr-un moment in care am decis sa merg pe intarcarea blanda, foarte blanda a fetitei mele de 21 de luni. Sunt pro alaptare si mereu am sa fiu, insa nu toate cazurile trebuie sa fie la fel. Sunt sigura ca o sa-mi atrag mustrari tocmai de cele din tabara noastra. Ma astept! Am impresia ca intarcarea devine tabu si, de fapt, se doreste ca toata lumea sa aleaga autointarcarea indiferent de varsta la care vine ea.
In alta ordine de idei, nu ma doare de gura lumii (si nici pe tine nu ar trebui), ci de cum o sa-mi adorm copilul fara san. Pare a fi singura problema in cazul nostru.
Cel mai simplu este sa nu iti pese. La cate priviri am primit eu pentru ca nu am alaptat..eheheheeee :)). Tabara voastra e periculoasa rau. Eu am ales sa nu alaptez ( nici nu mai conteaza de ce). Nu o judeca pe asta, iar daca reusesti, atunci vei fi deasupra acelei tabere care arunca cu gunoi in oricine nu are figura pictata intr-o icoana!
Citesc de mai mult timp blogul, dar e prima oara când las un mesaj. De multe ori am simțit si eu această presiune a taberei „supercorectilor” in alăptare de a alapta cat mai mult, la cerere, pana la autoințărcare. Eu sunt de părere ca o mama bine informată trebuie sa aibe libertatea sa ia cea mai buna hotărâre pentru copil si ea fara a fi judecată in vreun fel (părinții sunt responsabili pentru copii, iau o mulțime de decizii pentru ei, de ce ar fi încetarea alăptării o decizie pe care sa o ia copilul si nu parintele?). Din motive similare cu cele scrise aici si eu il voi înțărca pe fiul cel mic de 1 an si 5 luni si sunt împăcată cu asta (mai mult, abia aștept :). Felicitări pentru înțărcare si pentru articol!
Sunt o mama care nu a alaptat decat vreo luna, si cu mana pe inima iti spun ca alaptarea mi s-a parut horror. Intrebari de genul poate daca ma straduiam, poate daca mai incercam, poate ca etc etc nu mi-au trecut prin cap niciodata, si nici nu am de gand sa ma invinovatesc o viata pentru asta, sa ma umplu de regrete, in loc sa ma bucur de minunea de copil pentru venirea caruia m-am chinuit enorm cu niste tratamente dureroase.
Cu toate ca am fost decisa sa ma bucur de viata alaturi de puisorul meu la maxim, indiferent de sursa de lapte cu care se hraneste, mereu am fost pusa la punct, „from a high horse”, de prietene care au alaptat exclusiv pana la X ani si care se ghideaza dupa principii care mai de care mai AP.
Mi se pare trist ca niste mame care se ghideaza dupa idei ca blandete, iubire, empatie, respect (niste idei minunate de altfel), sa se manifeste atat de veninos fata se alte mame. Si mai nou din ce citesc, vad ca aceeasi violenta este indreptata si catre mame „de-ale lor”.
Nu cred ca este treaba nimanui ce face o mama cu sanii proprii, si nu cred ca trebuie sa judecam alte mame, oricat de „perfecte” ne-am credea.
Este primul meu comment la postarile tale, cu toate ca te urmaresc de mult.
Suntem foarte diferite, dar m-au ajutat, relaxat si uneori chiar amuzat experientele tale, asa ca din partea unei mamici „mai diferite”, iti trimit o imbratisare calda!
Eu iti respect parerea si alegerea pe care ai facut-o. Cine sunt eu sa arunc cu pietre? Pe mine chiar ma intereseaza sa citesc in totalitate povestea intarcarii lui Filip fiindca intentionez sa fac acelasi lucru cu fiul meu. Sunt sigura ca experienta ta imi va fi de folos.
Te citesc de mult timp și m-a inspirat de multe ori modul tău de părinteala. Cu unele lucruri nu am fost de acord, dar cu majoritatea am rezonat și m-au ajutat foarte mult sa trec peste propriile dificultăți de mamă. Când avea fiică-mea vreo 2 ani (acum are 3) am decis, ca și tine, să o intarc. Atunci am vrut să îți scriu ca sa aflu cum ai făcut tu. Nu am făcut-o dintr-un soi de timiditate, nu am indraznit să te deranjez cu întrebarea mea. Acum, ca aflu ca ai trecut cu băiețelul printr-un anumit proces, îmi dau seama ca povestea voastra ar fi de folos foarte multor mame aflate la capătul puterilor. Dar, în același timp te înțeleg și te aprob. Îți susțin decizia și ma alătur ție în această atitudine împotriva judecăților de orice fel, sau mai degrabă în susținerea toleranței. Probabil ca va mai dura ceva timp până vom înceta sa ii mai înfieram din start pe cei care gândesc sau acționează diferit de noi, dar cred ca merita sa lucram cu noi înșine până vom reuși să facem asta.
Diana nu merita efortul sa pui la inima parerile unor persoane rau intentionate. Tu te cunosti cel mai bine si pe Fip la fel, ai simtit ca acum a fost momentul, e vb despre tine si copilul tau, nu poate nimeni sa-ti impuna altceva! Cei ce arunca cu pietre ar fi bine sa-si vada barna din proprii ochi! Stiu cat m-am blamat eu pe mine ca am esuat alaptarea….. si abia cd a ajuns copilul la un an am acceptat ca nu a fost ceva ce nu am vrut ci nu am putut ( nu am avut informarea necesara si am introdus si biberonul 🙁 ! ) si ca cel mai important e copilul in asamblu, nu doar perioada alaptarii! Ca mai am un drum lung de parcurs pt cresetrea si educarea lui si dc eu ma blocam in acel punct esuam in acest proiect, cel mai important al unei mame! Iti trimit o imbratisare mare, mare si te rog sa dai ignore tuturor rautatilor. Si cred ca e mai bine sa eviti subiectul o vreme, sa te linisteti si sa nu mai pui la suflet nimic care nu e in concordanta cu principiile tale! Eu astept sa citesc toate povestile tale, care pt mine sunt importante, un ghid extrem de util! Cu drag!
Iti multumesc ca ti-ai impartasit trairile. Imi pare foarte rau ca alte mamici ti-au umbrit beatitudinea in urma intarcarii. Fiecare cuplu mama-copil trece printr-o experienta unica de hranire 🙂 si atunci eu cred ca avem dreptul doar sa acceptam experienta altei mamici si sa hotaram pentru noi daca e folositoare sau nu. Si atat. E un act de curaj sa iti faci publice trairile si te respect pentru asta. Si eu alaptez un bebe de aproape 8 luni si ma gandesc la cum voi aborda intarcare cand va fi cazul. Incerc sa ma pregatesc psihic pentru asta asa cum m-am pregatit pentru sarcina, nastere si alaptare. E doar un alt proces si nu ne defineste ca mame bune sau rele. Nu cred in asta. Cred in schimb ca indiferent ce alegeri facem, toate vrem ce e mai bine pentru copii nostri si pentru noi.
Felicitari pentru reusita! Va trebui sa ne povestesti, chiar daca doar in privat, pe email, pentru ca trebuie sa ma pregatesc sufleteste pentru marele moment. Al meu fat-frumos are doar 13 luni, dar trece timpul asta asa repede, ceva de groaza (fii-mea are deja 11 ani ?) Cat despre tabere, ele exista doar daca le dai nume ( aici am poveste- fiica-mea a inceput sa se teama de zgomotele mai puternice abia dupa ce bona i-a spus ca le face „pârâiciul”).
Dar cand aruncai cu pietre pe grupul Alapteaza in mamele care intarcau, tu in ce tabara erai ?
In tabăra greșita, cu siguranța.
Draga Diana,
Iti inteleg trairile si te felicit pentru tot ce ai reusit sa faci pentru copiii tai, esti o sursa de inspiratie si iti voi fi vesnic recunoscatoare pentru toate informatiile utile pe care le-am gasit pe blogul tau. Datorita tie am reusit sa alaptez fara probleme ambii mei copii si iti multumesc acum si public pentru sfaturile pe care mi le-ai dat in privat in iarna lui 2013 cand eu ma pregateam sa nasc primul meu copil. Atunci nu stiam, dar dupa ce am nascut am inteles cat de greu e sa-ti rupi din timpul tau personal ca sa raspunzi unor necunoscuti si sa-i ajuti cum poti tu mai bine. E vorba aici de generozitate si empatie, pe care nu multa lume le are. Asadar iti multumesc si te imbratisez si iti doresc ca toata bunatatea aratata sa ti se intoarca inzecit. Aveti niste copii uimitori, sa va lumineze fiecare clipa si sa fie mereu sanatosi!
Foarte frumos, si eu am alaptat aproape 2 ani primul copil, l-am intarcat pt ca ajunsesem la 42 kg si pragul meu de stres era la cote maxime, ma bucur ca am ajuns pana acolo, acum am si o fetita de 1.6 ani care inca e alaptata dar ea doarme noaptea, alaptatul e mult mai lin cu ea, deci inca putem, ma bucur ca am reusit pana aici mai departe vom vedea ce va fi 🙂