Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine
8 Martie - o altă perspectivă

sunsetAm alăptat ambii copii cât s-a putut. Încerc și am încercat mereu să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce pot eu mai bun. Am avut întotdeauna (și încă am) cele mai bune intenții, deși poate mai greșesc. Vreau ca ei să știe și să simtă că sunt iubiți și respectați. Asta în primul rând. Încerc să le transmit un stil de viață cât mai echilibrat, valori care mie mi se par importante, încerc să le ofer sprijin în tot ceea ce au nevoie.

Acum, nu o să mă victimizez și nu o să spun că fac toate astea în detrimentul meu, că dacă un copil vrea un pahar cu apă, eu mă ridic instant de pe toaletă ca să-l aduc. Nu. Copiii mei știu că am și eu limitele mele și nevoile mele și că și ele trebuie respectate. Că de multe ori nu-s de acord cu ele, îi înțeleg, le accept nemulțumirea, iar dacă pot schimba ceva, schimb. Dacă nu, trecem împreună peste moment cât putem noi de bine. Pentru că așa funcționez eu mai bine. Și când eu funcționez bine și nu dau pumni în pereți de frustrare, și ei funcționează mai bine și suntem toți fericiți.

Dar, să revenim la alăptare.

Cu Ema n-am fost suficient de informată din prima ei clipă de viață, așa că am plecat și cu biberon din maternitate. Dar acasă, unde presiunea era mai mică, unde responsabilitatea era strict a mea, am reușit să renunțăm repede la el. Am plecat de lângă ea de câteva ori (cât să ajung la medic și o dată la film) și atunci i-am lăsat lapte matern în biberon. De la un anumit moment a refuzat definitiv biberonul și atunci s-a încheiat și cu asta. A fost alăptată la cerere, deși îmi era greu să alăptez în public și încercam mereu să mă ascund și să mă pitesc. Mi-era teamă de reacțiile celor din jurul meu, care consideră că suntem prea moderni ca să facem un lucru natural. Probabil aveam probleme cu stima de sine de mă interesa atât de mult. Cert este că îmi era greu.

Am alăptat-o așa până când s-a autoînțărcat. Eram însărcinată cu Filip, ea avea un an și 8-9 luni și lapte nu mai era de ceva vreme. S-a încheiat așa povestea noastră. Am fost întâi tristă, apoi mi-am dat seama că e o variantă bună pentru noi. Corpul meu a făcut ce i-a trebuit, iar ea s-a lăsat condusă de asta.

La Filip am fost mai informată. El nu a primit picătură de lapte praf, nici biberon nu a știut. Ema a avut și suzetă o lună sau două (sau poate trei?). El deloc. A fost chiar alăptat la cerere, în public, oriunde și oricum. A fost alăptat des, purtat mult, trăit în simbioză aproape completă cu el mai bine de un an și jumătate.

Alăptarea lui a decurs extrem de lin, deși a fost foarte antrenantă. Am știut amândoi ce e de făcut din prima lui secundă de viață și asta a fost. Nu am avut ragade, furia laptelui, canale înfundate. Am fost unul din cazurile fericite, în care lucrurile au mers foarte natural.

Dar, la un moment dat, când Filip urma să împlinească doi ani, am simțit că nu mai pot duce. Experiența m-a învățat (și o să vă povestesc mai jos) că nu-i oportun să împărtășești astfel de subiecte cu cei din jurul tău, așa că n-o să vă descriu procesul înțărcării lui Filip. O să vă spun doar că pe un fond de oboseală extremă, la care a contribuit alăptatul lui noapte de noapte din jumătate în jumătate de oră, am decis că nu mai pot. Limita mea fusese atinsă, nevoia mea de bază, de odihnă, era complet neîmplinită. Așa că am făcut pasul înainte și ne-am înțărcat pe amândoi. Decizia a fost luată într-o anumită noapte, și a continuat pe un fond de înțărcare blândă începută accidental în urmă cu mai multe luni. A decurs la fel de lin cum decursese tot până atunci, astfel încât nici eu și nici copilul nu am rămas cu frustrări în urma procesului. Și da, pot spune asta și despre Filip, pentru că îl cunosc poate mai bine decât pe mine.

Și pentru că eram atât de încântată de dansul ăsta pe care îl dansasem împreună cu fiul meu, de tango-ul ăsta în care îl cam băgasem cu forța, dar pe care îl duseserăm la bun sfârșit împreună, ca o echipă ce suntem, am simțit să împărtășesc asta cu lumea largă. Eram incredibil de bucuroasă pentru noi, pentru relația noastră, inclusiv pentru faptul că reușisem să pun o limită înainte ca altă limită a mea să fie călcată și să transformăm ceva atât de pur și de frumos în clipe de frustrare și resentimente.

Iar aici ceva s-a întâmplat. Scriam mai devreme că pe Ema mi-a fost greu să o alăptez în public. Mă temeam de privirile încruntate pe care urma să le primesc, de comentariile dezgustate pe care urma să le aud, de degetele cu care urma să fiu arătată. Credeam că ”tabăra cealaltă” e tabăra de care trebuie să mă feresc, pentru că tabăra cealaltă nu vede normalitatea în ceea ce fac eu. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Adică, rămâne adevărat că ”tabăra cealaltă” într-adevăr combate normalitatea, dar nici cu ”tabăra noastră” nu îmi e rușine.

Când am anunțat că s-a încheiat procesul nostru de alăptare, am făcut-o pentru că, după cum ziceam mai sus, eram într-o stare de beatitudine completă. Nici în visele mele cele mai frumoase nu-mi imaginam că lucrurile vor decurge așa. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, eram ferm convinsă că procesul de înțărcare va fi îngrozitor pentru amândoi.

Ei bine, lucrurile nu au fost primite așa cum mi-am închipuit eu. Știu că sunt idealistă, dar mă așteptam la un ”mă bucur pentru tine/voi”. În schimb, pe lângă asta, am primit mustrări, comentarii, judecăți (și prejudecăți). În spațiul virtual, public, în privat, pe grupuri ascunse, unde eu nu eram prezentă, prin mesaje, prin email (recunosc, cele două emailuri pe care le-am primit pe tema asta nici măcar nu le-am citit, ci le-am șters imediat ce am văzut despre ce este vorba). Atât de tare m-au rănit judecățile celor din jurul meu, încât chiar stăteam într-o seară cu fruntea lipită de geam și mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, persoana aia îngrozitoare și ipocrită pe care o văd cei din jurul meu. S-a iscat o mare furtună.

Pe lângă mesajele care mă acuzau fie că am decis să înțarc copilul de 2 ani, fie că am decis să fac publică povestea înțărcării (de parcă ar fi ceva tabu, ceva ce nu trebuie împărtășit, ceva anormal), fie că prin experiența mea voi încuraja alte mame să înțarce, fie că mint și că lucrurile nu au decurs așa (e mai simplu să proiectezi că cel din fața ta minte în loc să înțelegi că suntem oameni diferiți, și să îți asumi că asta înseamnă inclusiv că eu pot face ceva ce tu n-ai reușit, dar și că tu poți face ceva ce eu nu voi reuși în veci), am mai primit și multe mesaje de susținere. Care, deși m-au bucurat, nu au reușit să umple de flori muntele de gunoaie pe care îl primisem în prealabil.

Și atunci mi-am dat seama, că mai mult decât comentariile dezgustate și degetele arătate ale ”taberei celeilalte”, mă întristează reacțiile ”taberei noastre”. Și că, prin astfel de reacții și de comportamente, de judecăți și de pus oameni nevinovați la zid, alăptarea va rămâne în același cerc vicios în care este acum. Pentru că eu și oameni ca mine, cu experiențe similare, vor evita să mai abordeze subiectul. Și pentru că se vor teme de ”tabăra cealaltă”, dar mai ales pentru că se vor teme de tabăra noastră.

Pentru mine, dezbaterea subiectului alăptării se încheie aici. Deși știu că am ajutat mult, deși știu că experiențele mele din cei 4 ani de alăptat ar fi putut ajuta mai multe mame, îmi asum că limita mea a fost atinsă atunci. Și că nu mai pot duce un oprobriu public pe tema asta și că simt nevoia să mă protejez.

Dar, pe lângă gustul amar, am și o morală cu articolul de față. Și că dacă n-a fost evidentă printre rânduri, e ok să o pun și în cuvinte concrete. Și anume: de oricare parte a baricadei vă aflați, cântăriți bine atunci când decideți că cineva merită să fie ucis cu pietre. Cântăriți bine dacă acțiunile voastre vor duce lucrurile către ”normalitate”, dacă vor susține ”normalitatea” asta, dacă aduc ceva bun.

Sunt conștientă că decizia mea de a evita de acum înainte pe deplin acest subiect nu susține ”normalitatea”. Dar atât pot eu acum. La fel ca și în alăptat, mă opresc atunci când nu pot mai mult.

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine
8 Martie - o altă perspectivă