Cum se încheie povestea alăptării pentru mine
Proiectul ”Cetatea Râșnov” și dinozaurii

Acum că a trecut 8 martie (Ziua Mamei sau a Femeii), pot să vă spun și eu de ce nu am urat nimic nici pe blog, nici pe wallul meu de facebook nici măcar unei mame sau femei.

Departe de mine gândul de a fi feministă (nici nu știu prea bine ce implică asta), ăștia 30 și ceva de ani care au trecut peste/prin/pe lângă mine m-au învățat ceva. Și anume că oamenii sunt egali în esența lor, indiferent ce ne zice societatea. Faptul că suntem egali, nu înseamnă că suntem la fel, ci că avem toți dreptul la același respect, demnitate, empatie, compasiune și orice altceva vă trece prin minte.

Asta e ceva minunat. Înseamnă că nu respect mai mult o persoană de pe un anumit continent decât o persoană de pe un alt continent, înseamnă că vorbesc cu aceeași considerație cu orice persoană, indiferent de statutul social, că nu stimez un bărbat mai mult decât o femeie, sau invers. Că sunt consecventă în tiparul ăsta cu copiii, cu adolescenții, cu tinerii, cu persoanele de vârsta mea sau cu cele mai în vârstă decât mine, că nu fac discriminări în funcție de religie (deși mă simt discriminată de multe ori pe subiectul ăsta), de orientarea sexuală, încerc să respect preferințele muzicale, politice sau de orice alt gen.  Și mă bucur că sunt așa.

Faptul că nu discriminez înseamnă pentru mine că pun toți oamenii la un loc și îi privesc la fel. Nu văd albi și negri, nu văd tineri și bătrâni, nu văd femei și bărbați. Văd OAMENI.

Știu că mulți dintre cititorii mei nu îmi tolerează prea ușor orientarea religioasă, nici suportul pe care îl declar mereu, fără rezerve, în orice context, așa ziselor minorități sexuale și probabil că și articolul de față o să-mi atragă ceva antipatii. Dar mi le asum și mă dezbrac de orice mască în fața voastră, ca să mă știți exact așa cum sunt.

Și să revenim la 1 și 8 martie și la percepția pe care o am acum (și pe care nu am avut-o întotdeauna) asupra subiectului. 8 martie mi se pare denigrant pentru femei. Și bărbați. O să ziceți că sunt absurdă, doar e o sărbătoare a femeilor, prin care le mulțumim că există și că fac atâtea. Sau că le mulțumim mamelor noastre pentru tot efortul depus și ne arătăm dragostea și respectul și prețuirea șamd. Da, așa e. Și astea sunt niște lucruri minunate, care fac fericiți foarte mulți oameni.

Însă substratul pe care îl simt eu… ei bine, substratul ăla nu mai e la fel de minunat. Există o zi în an în care sărbătorim, de fapt, cu mare fast, discriminarea între sexe. Nu promovăm egalitatea între ele, nu încercăm să aducem în normalitate ideea de parteneriat între femei și bărbați. Nu. Mulțumim femeilor pentru că spală și calcă, pentru că fac și cresc copii, pentru că muncesc și produc, pentru că sunt speciale și puternice. Nu. Uite că eu nu mă consider o persoană specială și puternică, ci un OM normal. Adică doar faptul că sunt femeie nu mă face nici specială și nici puternică. Aș putea să fiu, la fel de bine, un bărbat special și puternic.

 

8 Martie, pentru mine, este o ofensă adusă, deopotrivă, femeilor și bărbaților. De 8 Martie femeile nu au nevoie de o floare și o cină romantică. Nu au nevoie nici ca în ziua aia să primească dimineața cafeaua în pat. Nici ca doar în ziua aia bărbatul să-și spele cana de cafea și să-și calce pantalonii. Femeile au nevoie să nu li se mai atribuie, din standard, activitățile astea ”gospodărești” lor.

Să privim puțin, în ansamblu, bucuriile de a fi femeie. Apoi și pe cele de a fi bărbat.

Ești mică, ai 2-3-4-5 ani și primești de ziua ta, de Paște, de Crăciun bucătării de jucărie, păpuși și cărucioare, ți se transmite mesajul că ”o fetiță nu se murdărește/nu țipă/nu aleargă”. Băieților li se scuză ca te trag de rochiță, pentru că ”așa sunt băieții”, dar tu ești penalizată mereu pentru că ”o domnișoară e delicată”. Mai crești și afli că ”te tachinează pentru că îi place de tine”, că rolul tău este să fii sedusă și că ”o cetate cucerită nu mai prezintă interes”, că sexul este un privilegiu pe care alegi să îl oferi tinerilor sau bărbaților din viața ta în funcție de diferiți factori, că dragostea unui bărbat trece prin stomac. Mai auzi și la un post de radio (cred că București FM) un spot idiot care te învață cum să-ți ții bărbatul lângă tine (de parcă bărbatul ar fi un cățel), fierbând într-o oală o poțiune magică, denumită ”ciorbă”. Pe de altă parte, ți se transmite că bărbații preferă blondele/brunetele/roșcatele, slabe, cu sâni mari, fund bombat. Naști și intri în concediu de maternitate. Poate mai naști o dată sau de două ori și îți pui în așteptare toate visele de carieră. Casa trebuie să o ții curată, copiii călcați și spălați, soțul fericit.
Auzi din când în când și că trebuie să îi oferi și soțului din atenția ta, că trebuie să planifici timp special cu el, vrei, nu vrei, sex de x ori pe săptămână ca să fie cuplul fericit. Dacă le faci pe toate astea, ești o femeie de succes, cu o familie fericită.

Pe de altă parte, și a fi bărbat este interesant.

 

Când ești mic șablonul în care ai voie să te învârți e clar. Nu se poate să-ți placă lucrurile de fete, nu se poate să te joci cu păpuși sau cu cărucioare, ”băieții nu plâng”, nu simt, nu vorbesc. Crești și ți se introduce în sistem rolul de macho. Ești lăudat și apreciat pentru virilitate și potență. Ți se induce că, de multe ori, la o femeie ”nu” înseamnă ”da” și că ți se scuză multe doar pentru că ești băiat. Crești, trebuie să produci mulți bani, să ai mașini scumpe, ca să atragi femei frumoase. În continuare nu ai voie să plângi, să exprimi emoții, sentimente, pentru că devii ”pămpălău”. Alegi să te însori. Se face mult mișto pe tema asta, căsnicia fiind locul în care îți pierzi libertatea. Muncești mult, vii acasă, nu ți se acordă prezumția că ai putea ști cum se ține un mop în mână sau că ești în stare să pui niște șosete și niște chiloți în mașina de spălat. Soția devine o a doua mamă, care are grijă de tine în toate aspectele. Mâncarea ți se face, curățenia o găsești, rufele apar, ca prin magie, curate în dulap, sexul ți se oferă pentru că e nevasta de treabă, se consideră că nu ești în stare să decizi ce pereche de adidași să-ți cumperi, cum să asortezi hainele de pe tine sau dacă ai nevoie de căciulă pe cap la -3 grade sau nu (am rămas siderată când cineva m-a întrebat de ce nu i-am dat lui V o căciulă pe cap, pentru că e treaba mea să am grijă de el să nu răcească). Apoi ea rămâne însărcinată, naște, iar tu trebuie să muncești și mai mult, pentru ca ea să poată rămâne acasă cu copilul. Ești vitregit de implicarea în viața copilului, pe care nu-l vezi de dimineața până seara. Simți presiunea susținerii întregii familii, pentru că ăsta e mesajul ce ți-a fost transmis peste tot: bărbatul e potentul care trebuie să ofere femeii siguranță și stabilitate. Da, antropologic vorbind așa este, dar siguranța și stabilitatea asta nu țin doar de aspectul financiar.

Deși 8 Martie a pornit fix de la lupta împotriva discriminării femeii, ceea ce se sărbătorește acum mi se pare fundamental greșit.

Așa că subjugarea  femeii și transformarea bărbatului într-un păcălici sunt, după părerea mea, exact ce propovăduiește 8 Martie ăsta. Accept roșiile acum și mi le asum.

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Cum se încheie povestea alăptării pentru mine
Proiectul ”Cetatea Râșnov” și dinozaurii