Fericire, o, tu... Fericirea mea
Despre empatie

E ora 5 și un pic și sunt în picioare în fața clasei Emei. Mă uit prin geamul de sticlă, o caut cu privirea. E sub o masă, plânge în hohote. Mă vede și vine la mine.

– Hei, ce-ai pățit, tu, rază de soare?
– Sunt supăratăăăăăă (șiroaie de lacrimi).
– Dar ce s-a întâmplat, o, tu, minune a lumii?
– Mi-a stricat Cristi desenuuuuuul (mai curg vreo două fluvii)
– Offf, îmi pare tare rău. Îmi arăți și mie?

Desface din pumn o foaie mototolită, în timp ce plânge în continuare cu lacrimi de crocodil

– Uite, eu desenasem un șoricel, și Cristi a venit și a stricat desenul (vine și al treilea fluviu)

Mă uit pe foaie și în loc să întreb copilul care e șoricelul din desen, mă apuc eu să-mi dau cu presupusul. Presupun că pata mare roz de pe foaie e un șoricel. Văd că îi iese o linie buclată din el. Mă aud vorbind:

– A, văd… Cred că lui Cristi i s-ar fi părut amuzant un șoricel căruia să-i iasă un cablu din fund. Vezi? Cred ca l-a desenat aici.

În apărarea mea, trecem prin perioada în care nu există pe lumea asta nimic mai amuzant decât un fund. Gluma supremă. Așa că am băgat gluma supremă la înaintare, în speranța că va evapora două-trei-cinci lacrimi.

– Nimic nu înțelegi!!! Cum să zici că ăla e șoricelul??? Ăla e MORCOVUL! Nu vezi că e ROZ???

Ah, da… Lucurile sunt mult mai clare acum, cum de nu mi-am dat seama că e un morcov, și nu un șoricel. Doar e roz.

– Offf. Trebuia să te întreb. Uite, eu mi-am imaginat că ăsta e un șoricel roz.

– Nu e! Acum ești fericită că m-ai supărat și tu?!

– Nu, nu sunt, o tu, sclipire din ochii mei. Vrei să-mi arăți șoricelul?

– Da! E ăsta!

Mă uit nelămurită la foaie. E o aglomerație de linii și culori acolo, dar recunosc șoricelul după ce mi-l arată ea. Ca să vă faceți o idee, Ema are 4 ani și un simț artistic propriu. Am evitat întotdeauna să-i desenez eu diverse, pentru că am vrut să o las mereu să le deseneze așa cum și-ar imagina ea, nu să copieze ce îmi imaginez eu. Iar imaginația ei e foarte bogată. Lucru de care mă bucur nespus, dar e greu când trebuie să recunoști un desen al ei. Vorba cuiva, viziunea artistului de cerc pătrat.

– O, da. Acum îl văd, bătaia inimii mele!

– Și vezi că mi l-a stricat? Vezi? I-a desenat păr la puță!

Da, pe foaie se vede cum șoricelului îi este atașat un cactus mic. Ok, ăla e un penis cu păr. Bineeeee

– Da. Înseamnă că e un șoricel adult.

Dacă s-ar fi putut auzi pe fundal sunetul ăla de ”eronat”, ar fi asurzit pe toată lumea din grădiniță.

– Nu înțelegi nimic!!! Tu nu vezi sau ce???

– Ce să văd, o, tu, ploaie răcoritoare în deșertul fierbinte?

– Era fetiță!!!

A mai plâns puțin, apoi mi-a zis să ne grăbim. Să mergem să-l luăm și pe Fip, ca să-i arate și lui ce i-a făcut ei Cristi!

 

Am discutat apoi cu Alexandra despre cum a distrus Cristi inocența șoricicii desenate de Ema, dar Alexandra n-a părut la fel de impresionată ca Ema de drama existențială a șoricioaicei cu păr la penis. Mi-a sugerat însă că ar fi o bună oportunitate pentru a deschide discuția transsexualității. Probabil la oameni. Dacă nu, atunci la șoareci.

Fericire, o, tu... Fericirea mea
Despre empatie