Parcă ieri eram cu un copil de 2 ani după mine și cu o burtă maaaaaare, cât un cimpoi, locuită de un cetățean rotofei care nu se mai lăsa scos de acolo. Pe vremea asta, eram deja ”la termen” și-l așteptam să iasă cum aștepți să scoți de Crăciun un cozonăcel pufos și călduț din cuptor. Nerăbdarea aia, oare cum o fi ieșit? Mă rog, pe cozonăcelul real, ăla cu nucă și cacao, îl mai vezi prin ușa de la cuptor și poți intui când e gata, vezi dacă a crescut suficient, îi simți mirosul dulce și vanilinat.
Pe cozonăcelul meu nu-l vedeam. Nu știam în ce stadiu e. Medicii ziceau că e măricel. Simțeam și eu că e măricel. Simțeam și mă resimțeam. Ca fapt divers, în exteriorul burții nedetașabile mai aveam oricum încă un cozonăcel, pe care îl purtam după mine cu multă iubire… și dureri de spate câteodată.
Despre cozonăcelul din exterior… păi și cozonăcelul ăsta trecuse prin niște vremuri grele înainte de doi ani. Fu o perioadă dificilă și asta îmi amintesc cu siguranță și în mare detaliu. Cu pregătirile noastre pentru mutare, cu plecările frecvente ale lui V. din vremea aia, cu mine însărcinată și, poate, de multe ori cu mai puțină răbdare și flexibilitate, copilul se transformase nițel.
În iarnă, în așteptarea fratelui, după mutare, lucrurile se mai liniștiseră puțin. Dar doar puțin. Ce știam eu? Greul abia începuse…
A urmat nașterea fratelui, adaptarea la noua formulă, viața în patru, dependența ei totală de mine. Am cliente atât de speriate de faptul că odată ce au născut, copilul ”mare” se lipește de ele ca un timbru de scrisoare și le ascult cu drag și mă văd pe mine în ele. Pe mine în primele luni de viață ale lui Fip, când nimic nu se făcea decât cu mami. Într-o cameră plină de oameni, nimeni nu-i putea ridica guma de șters de pe jos, decât mami, care era oricum cu celălalt copil în brațe. Doar cu mami se făcea pipi, doar cu mami se mânca, doar cu mami se dormea.
Apoi, pe măsură ce a văzut că mami nici nu dispare, nici nu se transformă, s-a mai orientat și către tati (care în clipa de față este preferat).
Una peste alta, trecu ea perioada, dar fu grea. Iar când l-am născut pe Filip mă gândeam cu groază că va ajunge și el să aibă doi ani cândva.
Și îi are. Acum. Zilele astea o să-i și împlinească. Sunt convinsă că o să mă întrebați cum e Filip la doi ani. Și stați așa, că vă răspund.
Cine ne știe de când existăm (adică de când există Filip) poate își mai amintește de bebelușul Zen. Bebelușul care te calma el pe tine în alea 5 minute cât era treaz într-o zi întreagă. Există persoane în viața noastră care în primele multe luni de viață ale lui Fip nu-l văzuseră niciodată treaz. În 99% din pozele pe care le am cu el, dormea. Vai, mă gândeam eu atunci, cum o fi să ai un copil liniștit?
Dar sorțile nu au fost în favoarea noastră, vorba aia. Nu împlinise 10 luni și deja mergea singur și nesusținut în picioare. Temerar, cățărător, căzător la greu… Și lucrurile s-au precipitat o grămadă începând de atunci.
Căci dispăruse bebelușul Zen. Nu știu, l-oi fi rătăcit pe undeva, l-oi fi uitat printr-un cărucior de Carrefour? Exclus oricum, pentru că până de curând, domnișorul nu a călătorit decât lipit de piele de om. Era ca și cum mi-aș fi rătăcit sau pierdut chiloții pe undeva. Deci nu, nu pierdusem bebelușul Zen, el doar se transformase.
Da, bebelușul mic și brunet, pufos ca un cozonăcel, se transformase într-un copilaș blond și adorabil. Este și acum la fel de blond și de adorabil, cu obrajii rotunzi ca și cum ar ascunde în spatele lor două castane bine coapte. Contemplativ câteodată, zâmbăreț câteodată, Filip e copilul care vorbește mult, dar care nu articulează decât primul și ultimul cuvânt dintr-o propoziție (de exemplu: Mami, cade bâcabâcabâcabâca calu’), care se bucură zgomotos, care face botic de rață, care doarme în continuare mult (dar complicat), care e … fiți pe fază … extrem de hotărât și încăpățânat (desigur că asta e o calitate pe termen lung, dar pe termen scurt m-a făcut să mă vopsesc alb în cap, ca măcar să nu mai văd firele albe pe care mi le scoate pe bandă rulantă).
Știți voi copiii ăia care spun că nu mai vor să mănânce și voi le ziceți ”hai că mai e o bucățică, ia-o și pe aia” și ei o iau? Ei bine, ai mei nu-s așa. Nici el, nici ea. Pentru că, pe cât de diferiți sunt, pe atât de mult seamănă. Păi dacă vrea afară la -45 de grade, o să se transforme din copil în picătură chinezească și o să auzi ”viau afală” de atât de multe ori, că până la urmă o să ieși și în costum de baie. Tot ce ”viau”, pai VIAU! Și dacă nu se poate, sau nu percutezi, vine imediat pumnul în scaun și ”Am zis că viau banană ACUM!”
De ”viau bațe” nici nu mai pomenesc. Sau de ”viau-orice-via-sora-mea-de-la-un-palat-de-cristal-pana-la-un-rahat-de-caine”…
Dar pe lângă asta, mai e și un copil foarte simpatic. Pasionat de cai, de apă și de avioane. Nepasionat de cărți, decât dacă sunt cu cai, apă sau avioane. Care își găsește singur de lucru, de experimentat, de jucat. Care face deja joc de rol cu figurinele de la playmobil, care nu desenează, nu colorează, dar mănânca plastilina de parcă ar fi cea mai tare delicatesă. Un copil senin, de multe ori provocator, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și e mereu uimit de ea.
Și un copil care nu-și caută motive de plâns, care atunci când se supără, duce supărarea până la capăt, apoi pune punct și încheie capitolul. Un copil pe care nu îl simt ca pe o bombă cu ceas, fără broken cookies, conștient de el și de trăirile lui.
Un copil care funcționează (la fel ca și celălalt copil al meu) pe bază de explicații, care înțelege mai multe decât am eu impresia câteodată și care nu încetează să mă surprindă. Zilnic.
Încă un copil pe care îl iubesc cu toată ființa mea, pe care abia aștept să-l țin din nou în brațe, să-l pup și să-l strâng ca pe un balon mic și roz de catifea. Ah da, și încă un copil care iubește ”i-țeța-ta” (înghețata). Ce surpriză!