Idei de cadouri
Despre plita cu inductie

Acum vreo 8 ani și ceva, pe vremea când eram corporatistă, soarta/universul/coincidența mi-au scos în cale omul ăsta minunat cu care împărțeam pe vremuri o pernă, o pătură și un cearșaf (momentan pe astea le împart cu Fip, dar nu despre el vorbesc).

A fost așa, o chestie… De când l-am văzut mi-a fluturat un fluture mic, ascuns în stomac, dar nu mi-am imaginat niciodată că între noi va fi ceva. În primul rând, că la momentul respectiv, eu eram femeie respectabilă, băgată până în gât într-o relație care parțial era toxică, parțial mă lăsa rece. Și în al doilea rând că nu știu ce din el mă făcea să mă simt mică. Dar inclusiv asta îi mai dădea un șut în aripi fluturașului meu din stomac, pentru că, da!, eu mă simțeam mică. Dar asta însemna că el era acolo mare, să mă apere.

Cu timpul lucrurile au avansat. Eu am pus punct relației care îmi mânca fericirea și ficații și uite cum s-au aliniat planetele de stăteam într-o seară în dormitorul lui din Calea Victoriei și priveam tavanul și îl aud că mă întreabă, oare ce aș răspunde dacă m-ar cere vreodată de soție. Am crezut că-i o glumă, pentru că nu eram de prea mult timp împreună. Dar parcă ceva în mine luase foc, iar fluturele ăla amărât își adusese toate neamurile să facă iureș la mine în stomac. I-am zis atunci că da, aș fi probabil de acord, deși ceva în mine urla un DAAAAAA și de ar fi fost în clipa aia.

În scurt timp ne-am mutat împreună. Trecuseră mai puțin de două luni de când ne cunoscuserăm, dar asta n-avea, se pare, nicio importanță. Am mobilat apartamentul micuț din șoseaua Colentina și i-am zis ”acasă”. Din prea mult entuziasm, in prima noapte am dormit fără saltea, pentru ca uitaserăm să o cumpărăm. Am dus o viață tare frumoasă în apartamentul ăla, la noi acasă.

Iar într-o zi de Februarie, domnul meu m-a luat de mână, m-a plimbat pe niște cărări, niște coclauri, m-a dus într-un vârf de stâncă, mi-a arătat o plaja neagră în stânga mea, marea cum ne cânta, mi-a pus inelul pe deget și mi-a pus (din nou) întrebarea.

Și ăla a fost momentul în care, în câteva secunde, mi-am derulat viața prin fața ochilor și mi-am imaginat cum vom fi noi doi mai departe. Mă văd eu cu omul ăsta peste 5 ani? 10 ani? 40 de ani? O să mai am eu fluturi în stomac in tot timpul ăsta? Iar răspunsul ce mi-a venit pe moment a fost DA. Și am zis și eu mai departe tot Da.

Apoi, după ceva vreme, a apărut în viața noastră, extrem de neașteptat, primul copil. Am fost uimiți amândoi la început, speriați, apoi bucuroși și nerăbdători. Mi-am dat seama atunci, când eram însărcinată și apoi, după ce am născut, ca nu puteam alege un tată mai bun pentru copiii mei. Un tată mai deschis, mai iubitor, mai atent, mai responsabil, mai implicat, mai prezent.

Copilul mic, când a venit și el, n-a făcut decât să îmi confirme cele de mai sus.

Așa e V al meu, face bine tot ceea ce face. Că e vorba de parenting sau de o balustradă pe care o face copiilor, de o privire pe care mi-o aruncă sau de un cuvânt potrivit la momentul potrivit…

Iar restul… Restul învățăm împreună. Am învățat împreună să ne cunoaștem mai bine, să comunicăm, să evoluăm.

Mă simt tare norocoasă că îmi pot petrece viața alături de el și că, după 8 ani, fluturele meu din stomac, împreună cu toate neamurile lui, nu și-au luat calabalâcul să plece, ci sunt tot acolo, fac ture-ture și îmi dau o senzație de entuziasm și liniște în același timp.

Câteodată simt că toate merg atât de bine între noi, încât mă tem, să știți. Mă tem ca tot binele ăsta să nu fie doar în capul meu, să ratez indicii, să pierd momente, să nu văd că totul se surpă. Cred că pur și simplu nu-s obișnuită cu liniștea asta sufletească, cu pacea asta din casă, cu clipele astea infinite de bucurie.

M-am gândit să pun toate astea pe hârtie (vorba vine) după ce am văzut filmulețul de mai jos.

Nu știu ce m-a emoționat mai tare, dacă imaginile sau muzica, dar parcă era despre noi, despre viața noastră. Am și plâns puțin (ok, mai mult), de emoție și de o bucurie liniștită.

Inelul meu de logodnă nu e de la Teilor, ci de peste mări și țări (o să vă povestesc și despre asta), dar e adevărat că și diamantul meu spune o poveste. O poveste frumoasă, caldă, despre doi oameni care au mai făcut doi oameni și care se iubesc la fel ca în prima zi. Sau așa se vede de la mine. El poate m-o iubi altfel.

Idei de cadouri
Despre plita cu inductie