Temperatura in camera bebelusului
Atelier senzorial în bucătărie

ema-4-ani

Asta e din nou o postare lacrimogenă și melancolică despre cât de minunat e copilul meu cel mare (și cel mic e, dar acum e vorba despre cel mare), cât de mult m-am schimbat eu de când sunt mamă, cât de mult o iubesc (pe ea, pe copilă), cât de tare mi s-a schimbat viața in ultimii 4 ani.

E o postare plină de clișee și de lucruri pe care le simt și le înțeleg toate mamele (și poate toți tații) cu copii mai mici sau mai mari; o postare pe care cei ce nu sunt părinți poate că nu o înțeleg.
Ce-o fi așa special că ai făcut un copil? Nu ești nici prima și nici ultima femeie pe lumea asta care face un copil. E ceva normal, natural, copii se fac de când lumea, că altfel n-am mai exista.

Dar eu serios că mă simt specială și importantă pentru că am adus pe lumea asta așa o ființă nemaivăzută, nemaiauzită, care va schimba cursul lumii. Despre asta nu am niciun dubiu. Nu am niciun dubiu ca va aduce ceva extraordinar în lumea asta, că va schimba vieți și perspective, că va iubi și va fi iubită. Ca noi toți. Că va crea, va făuri, va fi măreață, nu se va teme de propriile ei puteri, cunoștințe, dorințe și nevoi.

Dar cum e ea acum? Cum e Ema la 4 ani? Scriu mai mult pentru mine, ca o filă de jurnal. Vedeți voi, timpul trece foarte repede și odată cu el se duc și gândurile și emoțiile noastre, se duc râsete de copil, îmbrățișări și pupici, lacrimi amare și supărări cât casa.Se duc gesturi, cuvinte, miros de copil neînfricat, întrebări și răspunsuri. Așa că mai notez din ele, să mai stea printre noi, să nu dispară ca vântul pe plaja înghețată.

Ema e un omuleț in miniatura. O domnișoară conștientă de ea însăși și de cei din jurul ei. Fix așa e și dacă m-ar ruga cineva să o descriu în câteva cuvinte, astea ar fi.

Nu știu dacă a fost vreodată copil în viața ei. Parcă niciodată nu am văzut-o așa, cu adevărat copil, cu adevărat bebeluș. Sau poate a fi copil și bebeluș e diferit în realitate de ceea ce suntem lăsați să credem că înseamnă să fii copil sau bebeluș. Mi s-a părut întotdeauna că are un fel de înțelepciune in ea, de inteligență aparte, specială, dornică de a înghiți toate secretele lumii.

Îmi amintesc despre ea mică și gânditoare, circumspectă câteodată, dar întotdeauna extrem de prezentă, mereu aici și acum (ca toți copiii), exact cum nu sunt eu (dar mi-aș dori să fiu). Ăsta a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat de la ea. Și cred că și unul dintre cele mai importante. Că cel mai bine e să fiu aici și acum. Că doar asta contează cu adevărat, nu să fii cu gândul la ce s-a întâmplat ieri, sau la ce ți-ai dori să se întâmple mâine. Că așteptând mereu să vină mâine ala, sau regretând ieri celălalt, ratezi clipa asta frumoasă care nu se mai întoarce.

La vârsta asta, Ema încearcă să înțeleagă din misterele lumii din jurul ei. Învață să interacționeze și o face extraordinar. Reușește să-și învingă teama de oameni străini (cu precădere bărbați). Își recunoaște emoția, o spune cu voce tare, dar o ține în frâu. Mi se pare fantastic să-ți fie frică de Spiderman, dar să-l lași să te picteze pe față la o petrecere. ”Mie mi-e frică de el, dar îmi place de el”. La fel de fantastic mi se pare și să te temi de amicul pe care l-am dus într-o dimineața cu mașina până la serviciu, dar să-l întreții în conversație tot drumul. Când a coborât, Ema mi-a spus ”Să știi că mi-a fost puțin frică de el și a fost tare greu să vorbesc atât. Știu că n-are de ce să-mi fie frică, dar mi-e greu să mă controlez. Acum mă simt bine că am vorbit cu el. E drăguț”. Serios? Eu nu pot face asta nici la 31 de ani, să întrețin un dialog coerent și interesant cu o persoană care mă timorează. Iată încă un lucru pe care îl învăț acum de la ea.

Încearcă să-și explice multe lucruri și are o minte foarte curioasă. Poate că ajută și că de la noi nu primește întotdeauna imediat răspunsul, ci întâi o lăsăm pe ea să-și dea cu presupusul, iar abia apoi căutăm împreună date despre întrebarea ei… Nu știu dacă și asta e, dar parcă simt nevoia să zic că-i și cumva meritul nostru (deși probabil nu e).

Jucăm în continuare jocuri de rol. Doi ani mai târziu, încă ne mai jucăm de-a mama și de-a bebelușul, încă mai are nesiguranțe și o aud ”Și acum eu eram mama și aveam doi copii și tu stăteai pe canapea și credeai că îl iubesc doar pe Filip, da? Dar eu vă iubeam pe amândoi și îți spuneam. Și tu voiai să te pup mult. Și eu te pupam și tu nu mai credeai că îl iubesc doar pe el, știai că vă iubesc pe amândoi la fel de mult”. Iată un joc care încă îmi sfâșie inima în două, dar îl jucăm și o reparăm împreună, ca să reziste până data viitoare.

Învață să scrie, să citească, e foarte interesată de matematică. Deja poate face calcule simple (adunări și scăderi), iar atunci când ne jucăm de-a magazinul, știe cât rest trebuie să dea. Îl calculează pe degete sau direct în minte. Când o fi crescut atât de tare? Mă gândesc că deja ar fi momentul să primească bani de buzunar, dacă tot se descurcă așa bine…

În rest, e tot copilul hotărât care era și până acum, extrem de înțelegătoare, care acceptă argumente și explicații și care face ce e rugată dacă înțelege de ce. Protestul există câteodată (”Bine, fac, dar să știi că nu îmi place”), dar câteodată nu simte nevoia. O mai trag de limbă să-mi spună dacă a supărat-o/înfuriat-o/întristat-o că am rugat-o să facă nu știu ce lucru (sau să nu facă) și îmi spune că nu, ci că înțelege.

În relația ei cu Fip, sunt mulțumită cum decurg ostilitățile. Îl iubește, îl protejează, povestește tuturor despre el. Încă se supără atunci când el îi strică jocurile, dar a învățat să-l ”ademenească” (am încheiat citatul) în alte activități, ca să o lase în pace. Dacă e obosită sau înfometată, se mai întâmplă să-l tachineze pur și simplu. Pe măsură ce mai crește și el și mai ripostează (fizic :)) ) cred că se vor rări și episoadele astea. O enervează la culme când o imită atunci când vorbește (iar Fip imită mult, pentru că e genul de copil care învață prin imitație), dar lucrăm la a-i explica fix asta, că Fip așa învață. De la o vreme pare că a mai înțeles, iar câteodată e chiar mândră când îl vede că face ce face și ea. Totuși, o înțeleg și când se enervează. Are nevoie să i se recunoască individualitatea, e normal. Am observat și că o pune pe gânduri când cineva îi spune că seamănă sau că nu seamănă cu frati-su. Probabil în aceeași direcție.

Ce mai tura vura, copilul e perfect, curios dar înțelegător, înțelegător, dar departe de a fi docil, curajos dar nu necumpătat, cu un autocontrol câteodată de o invidiez. Aș scrie un roman despre ea. Cele 1300 de cuvinte din articolul ăsta nu transmit nici măcar o sutime din ce reprezintă Ema, de fapt. Dar, asta e, în mare, Ema mea… Emuța, cum îi spune Fip.

Să fim sănătoși și să ne auzim la fel de bine, cald și frumos și la anul.

Temperatura in camera bebelusului
Atelier senzorial în bucătărie