Despre cum e să fii femeie
Vine barza din nou. Ce facem?

30Fip când era mic nu prea avea drepturi. Mai săream noi în apărarea bietului oropsit, dar nu eram mereu ascultați de ea… De Stăpână.

Stăpâna, adică Ema, decidea tot felul de lucruri în numele lui. Cu ce să se îmbrace, cu ce să se joace, să nu stea în brațe la tati, să stea în brațe la mami, să se trezească pentru joacă, să stea la pupat și la îmbrățișat, etc. Era, practic, o păpușă umană. Dacă nu respecta cererile soră-sii era mustrat corespunzător.

Și, de obicei, nu prea le respecta. Pentru că era (și este) suficient de vocal cât să-și ceară drepturile. Spre exasperarea soră-sii, doarme mult, nu stă la pupat și îmbrățișat decât când inițiază el, nu acceptă mai nimic cu jumătate de măsură. Drept urmare, le-a încasat. Mai îmbrânceli, mai țipete, mai tras câte o palmă peste cap… La început nu riposta. Era prea mic. Doar plângea și mă aștepta pe mine să rezolv problema. Apoi a început să crească.

Îmi amintesc de o zi când eram în vizită la mama. Copiii pe hol, lângă oglindă, se jucau liniștiți. De nicăieri, Fip îi trântește Emei una în cap, în timp ce se privește în oglindă. Zâmbește satisfăcut, iar înainte să apucăm noi să intervenim, îi mai trage câteva la foc automat.

O întreb atunci pe Ema (care era supărată foc pentru că a lovit-o Fip) dacă are vreo idee de unde ar putea Fip să fi preluat mișcarea aia (era exact mișcarea prin care îl lovea ea pe el când se supăra pe el.)

– Ah da, de la mine!

Mulțumită că are răspunsul corect, de parcă acum se legau toate perfect, uită și de lovituri și de plâns și de tot. Domnule, important e să știm de unde a învățat copilul lovitura magică. Acum că știm, ne putem vedea de viețile noastre.

Ei, dar practic din momentul ăla, Fip a început să-și revendice drepturile de ființă umană liberă.

Acum deja se bat parte în parte pe jucării. Dacă se mai întâmplă să fie sus și noi jos și doar să-i auzim, știm exact cum se desfășoară ostilitățile.

Auzim întâi cum se joacă împreună cu o jucărie. În general conflictele se iscă pe marginea instrumentelor muzicale. Apoi auzim un sunet care pare să fie scos exact de un purceluș isteric. Nu-l pot reproduce în scris, dar e inconfundabil. După sunetul de purceluș isteric, auzim un hohot scurt de plâns. În paralel se aude Ema cântând tare și senin din gură și din instrument și alergând. Experiența ne-a învățat că în punctul ăsta face pe niznaiul – nici usturoi nu a mâncat și nici gura nu-i miroase- aleargă prin cameră de Fip și evită contactul vizual cu oricine, mai ales cu el. Se repetă ciclul de purceluș isteric, hohot de plâns, cei doi alergând prin cameră. La un moment dat, Fip se aude cum plânge static (semn că s-a oprit din alergat) sau cum se lovește (în alergătura asta a lui supărată, se întâmplă câteodată să se împiedice). O altă variantă ar fi că o prinde pe Ema și îi auzim pe amândoi cum țipă și plâng, semn că tocmai s-au bătut.

OK. Acum să nu credeți că las voluntar să se desfășoare tot circul ăsta, dar cam asta e succesiunea până ajungem la ei. Odată ce am ajuns la ei, lucrurile sunt simple. Moderăm ce se întâmplă, iar dacă nu e Ema foarte obosită, ne înțelegem.

– Ema, observ că Fip plânge. Ce s-a întâmplat oare aici?

– Păi eu am și el vrea și nu-i dau și m-a lovit și l-am lovit și eu și …

– Putem face cumva să nu vă mai loviți? Uite, el vrea să vadă cum arată jucăria ta/vrea să se joace cu tine/aici îi explic ce lucru benign își dorește el.

– Păi pot să-i dau și lui când termin eu/putem să ne jucăm  împreună/pot să-i dau altceva la schimb.

– Super. Poți să-i spui și lui?

– Fip, uite, m-am gândit să așa și pe dincolo.

În clipa aia Fip se calmează, ea se calmează, toate se rezolvă, copiii se joacă împreună, totul e ok.

5 minute mai târziu aud iar purcelușul isteric și prințesa războinică. Și mă gândesc… ”Mda… CSF, NCSF”.

Și voi v-ați bătut cu frații voștri?

Despre cum e să fii femeie
Vine barza din nou. Ce facem?