Cum am invatat eu sa cheltuiesc mai putini bani
3 rețete de masti cu merisoare pentru ten, corp si par

parteneriatele de ascultare

Of, asta o să fie o postare grea și încărcată. Deja mi-au transpirat palmele și n-am scris decât 18 cuvinte până acum.

Când avea Ema un an și un pic am rămas însărcinată. Bucurie nevoie mare, copil așteptat și dorit de ceva vreme, iată că se înfiripase. Aș fi urlat în gura mare că-s gravidă, să știe tot universul minunea ce-o trăiesc. Planuri peste planuri și gânduri peste gânduri, dar sarcina am pierdut-o în niște dureri cumplite. Și aia a fost. S-au dus planurile și gândurile și am rămas goală pe interior. Durerile fizice au dispărut în câteva zile, dar restul fu un hău în interiorul meu.

Doar că am rămas din nou însărcinată apoi. Rapid după tristețe mi-a venit și curcubeul cu două liniuțe pe testele de sarcină. Sarcină, chipurile, fără probleme, dar cu multe sângerări în primul trimestru. Ei, vă puteți imagina cam ce trăiri erau prin mine de fiecare dată când fiecare sângerare îmi amintea de experiența prin care trecusem. Parcă nu mă puteam bucura de sarcină și parcă așteptam să o pierd. Am simțit asta și mult timp după ce am născut. Ca și cum Fip ar fi fost trecător prin viața noastră, nu ar fi venit să rămână alături de noi.

În contextul ăsta, am avut cel mai oribil vis din viața mea, care încă îmi face genunchii să-mi tremure și să mă ia cu amețeală.

Eram pe la începutul sarcinii și am visat într-o seară că eram în rezerva la Medicover și tocmai născusem. Mă aduseseră înapoi din sala de nașteri și așteptam să vină și copilul. Mă simțeam bine și mă învârteam prin cameră, în cămașa de noapte roz cu margini bleu. Dar bebe tot nu venea. La un moment dat am întrebat o asistentă cât mai durează. Mi-a răspuns că vine repede, nu durează mult.

Și a venit. Pătuțul transparent ca un acvariu pe roți. L-au împins în tăcere în rezervă și apoi au plecat. M-am apropiat și am văzut că înăuntru nu era un copil, ci o pâine rotundă. Cu un bilețel. M-am uitat mai bine și în pâine am văzut înfipte multe cruci mici argintii. Apoi am citit biletul, pe care scria ”Sunt mort. Nu am putut să respir și sunt mort”.

Pe măsură ce citeam biletul, el parcă se evapora și apărea un fundal negru pe care vedeam un bebeluș care urla tare tare de tot, desfigurat de durere, apoi încet încet nu se mai auzea urletul, ci cum se sufoca. Care îmi reproșa că nu poate respira și că e mort din cauza mea și că eu n-am făcut nimic să-l ajut.

Am început să plâng (în vis și în realitate) și m-am așezat pe jos în rezervă și am ajuns să urlu. M-am trezit din somn urlând.

Asta a fost tot. N-am mai fost om multe zile apoi. Groaznic, deși fusese doar un vis. Ca fapt divers, Fip intrase în hipoxie când l-am născut. Brrr…

Și acum ceva vreme, într-un parteneriat de ascultare cu Alexandra, i-am povestit visul meu. Mai scrisesem despre el, dar niciodată nu-l descrisesem prin viu grai. I-am povestit tot, dar ce s-a întâmplat în momentele alea e greu de descris.

Emoția era atât de puternică, încât nu-mi puteam controla vocea. Vorbeam foarte tare și îmi dădeam seama de asta, dar nu puteam da volumul mai încet. Îmi tremurau picioarele și am început să plâng în timp ce povesteam. Curgeau emoțiile din mine valuri-valuri. Nu puteam controla absolut nimic din ce mi se întâmpla. Eram ca în transă. La final, când am terminat de povestit, simțeam că nu mai am pic de energie. M-am prăbușit pe scaun și abia respiram.

În tot contextul ăsta, orice acțiune, cuvânt, privire, respirație a Alexandrei a fost extrem de importantă. A știut perfect cum să ducă discuția ca să pot să scot toate emoțiile alea din mine. A știut ce să facă atunci când eu eram copleșită. A știut cum să mă facă să mă simt în siguranță în momentele alea de vulnerabilitate maximă. A știut ce să zică apoi. Și îi mulțumesc de o mie de ori pentru seara aia, când m-a degrevat de o povară extrem de grea pe care o căram după mine…

Ei, aceeași Alexandra Moga ține pe 2 octombrie un workshop despre parteneriatele de ascultare. O să învățați de la ea multe lucruri, iar postarea asta chiar nu e un advertorial. Instrumentul ăsta e minunat și e păcat să nu-l folosiți. De-asta am ținut morțiș să vă povestesc despre cum am experimentat eu parteneriatul de ascultare.

Așa că vă recomand cu drag să participați și ne auzim acolo.

Mai multe detalii, aici.

Cum am invatat eu sa cheltuiesc mai putini bani
3 rețete de masti cu merisoare pentru ten, corp si par