Când alaptezi cu pompa pentru san si biberonul
Atenția

bulevard

Experiența m-a învățat că unul din bulevardele care duc spre liniște interioară, spre pace cu sine și cei din jur și, până la urmă, spre bucurie se numește Bulevardul Să-N-o-Iei-Personal. 

E un bulevard destul de puțin circulat, deși toate indicatoarele arată spre el. Toate hărțile îl indică, toți trecătorii te trimit către el. Dar nu multă lume ajunge acolo, deși e drumul cel mai drept și cel mai lin, cu cele mai puține gropi și hârtoape.

E adevărat că e mai greu să ajungi la el, pentru că ceva din noi nu ne lasă să pășim pe bulevard. Sunt niște bariere în noi, care se lasă și ne opresc. Am putea să trecem pe sub ele dacă am ține morțiș, dar ne e frică.

Așa că ne întoarcem din drum și o luăm pe alte străzi. Mici, înghesuite și aglomerate, cu miros de tutun și transpirație, pe care se injură și se țipă, unde oamenii se îmbrâncesc și nu poți ieși la liman decât dacă devii ca ei.

O iei personal… Și ceva din tine se trezește la viață. Bucăți uitate din viața ta încep atunci să se deruleze în cinematograful ascuns din creierul tău și dau alerta. Alertă maximă, e stare de asediu, pericol la cote incredibile.

O iei personal… Când copilul îți strigă că ești o proastă într-o criză de furie. Când copilul mai mic se tăvălește pe jos în mijlocul magazinului și îți cară palme peste față. Când un coleg te bârfește. Când un șofer te înjură. Când un client e nemulțumit și se plânge la șef. Când partenerul te întreabă dacă ești sigură că mai vrei și a doua înghețată. Când soacra se apucă și calcă niște cămăși deja călcate de tine. Toate astea le iei personal.

Deși știi foarte bine că ceea ce spun și fac ceilalți nu spune nimic despre tine, ci spune totul despre ei. Spune că au un moment greu acum, că-s deconectați de voi, că se simt devalorizați, că au niște frici mari, ascunse, că se simt vulnerabili, că vor să aibă putere… Multe…

Ce-ar fi să n-o mai iei personal? Să treci prin viață fluierând, să pornești de la premisa că nimeni nu are nimic cu tine, că toate momentele grele trec și că oricum nu ai nevoie de validarea celorlalți ca să fii TU, ca să fii puternic și fericit.

Ce-ar fi ca de fiecare dată când îți vine să o iei personal, să încerci să te oprești și să te gândești… Oare despre ce o fi vorba aici, cu adevărat? Atunci o să vezi că atunci când copilul îți vorbește urât sau te lovește, asta vine din incapacitatea lui de a se controla pe moment (deci unde e legătura cu tine?). Sau că atunci când un coleg te bârfește o face pentru că se teme de tine. Că șoferul care te înjură este frustrat de alți 100 de șoferi (poate inclusiv de el) care conduc prost. Că partenerul se teme că iar te vei da de ceasul morții că te-ai îngrășat. Că soacra vrea cu adevărat să te ajute, nu să-ți scoată ochii că nu știi să calci.

Știți ce se întâmplă cu adevărat în noi atunci când o luăm personal? Ascultăm de vocea critică. Da, da… Vocea aia din capul nostru pe care ne-au programat-o cei din jur să ne critice mereu. Aia care funcționează pe pilot automat, de ne auzim zicând despre noi ”vai, ce proastă sunt. Am greșit strada”. Vocea aia care ne crede incapabili și proști, inutili și urâți, vaci grase și alte apelative pe care nu le-am folosi în veci cu alții. Plus tot ce am mai auzit noi că spuneau alții – poate părinți, poate bunici, poate profesori – despre noi. Etichete pe care le-am interiorizat, le-am integrat și pe care acum le purtăm cu mare mândrie.

Vocea critică nu ne spune ”eu cred despre mine că sunt un dobitoc”. Nuuuu, cum să facă asta?! Nu! Vocea critică proiectează. Nu eu cred despre mine că sunt un dobitoc. Dar proiectez că X crede. Apoi mă supăr pe X. Pentru că îmi e mai simplu așa și pentru că asta pot procesa…

Mai țineți minte din școală? Ce te ataci așa? Păi la ce ne atacam? Dacă un coleg îmi zicea că-s proastă, iar eu credeam asta oricum în sinea mea, mă atacam. Rău. Dacă îmi zicea că-s urâtă, mă durea la bascheți… Vocea mea critică nu era de acord cu asta, așa că îmi vedeam de treabă.

Drept urmare, ce-ar fi să dăm noi vocea asta critică mai încet?

Măi, voce critică, mai taci. M-ai zăpăcit. Nu, chiar nu am nevoie să aud toată viața mea ipotetica replică a mamei/a vecinei/a învățătoarei/etc că-s deja capră mare și ar trebui să fac x și y lucru. Nici că-s proastă când nu sunt atentă. Sau mai știu eu ce îmi zice mie vocea critică…

Eu am ales să merg pe bulevardul ăla de care vă ziceam la început. E greu. Pe alocuri mă pierd pe străzi, dar, cu puțină concentrare, reușesc să revin pe drumul principal. Și să știți că e și lung…

Când alaptezi cu pompa pentru san si biberonul
Atenția