Avem nevoie de MOASE!
Cum imbraci un copil impotriva vointei lui

FotorCreatedDe multe ori ne simțim pierduți atunci când cei mici au câte o ”criză”. Chiar dacă am citit cărți peste cărți și articole peste articole, tot ne simțim de parcă ne-ar fi prins în pantaloni scurți și nu știm cum să reacționăm. Câteodată ne speriem și ne întrebăm ”oare cât poate să plângă așa de tare?” ”Oare nu îi face rău?”. Am fost învățați că plânsul e ceva îngrozitor, ceva ce trebuie musai oprit cât mai repede pentru că ne dăunează. Nu cred că doar eu am auzit, cu toate intențiile bune, ”Nu mai plânge că îți strici ochișorii și te doare capul”.

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

Imediat, deși eu eram lângă ea și se vedea că vorbesc cu ea, deci nu-i lăsată de izbeliște, o doamnă, care habar nu avea de ce era Ema supărata, se simte datoare să-i atragă atenția foarte răstit și încruntată: ”Vai, ce rea ești!”

Cu toată empatia și înțelegerea și ce mai vreți voi, am simțit că iau foc. Mi s-au părut atât de deplasate replica și reacția. Da, știu, uitându-mă obiectiv la situație, intenția o fi fost bună, așa știa doamna aia să reacționeze, etc. Dar era vorba despre copilul meu și nu despre trecutul traumatic sau mai știu eu cum al doamnei respective, așa că am intervenit și i-am tăiat replica scurt, încercând să nu jignesc. Copilul nu e rău, e supărat. Oamenii când sunt supărați, mai plâng. E normal, e benefic, o să treacă. N-a mai zis nimic.

În scurt timp, Ema s-a liniștit. I-a dat lui Fip o îmbrățișare și pentru vreo 46 de secunde s-au jucat râzând, până la următorul conflict.

Dar recunosc și eu, că atunci când sunt supărări mai mari, când sunt și eu obosită sau când trag amândoi copiii de mine, mi se pare că e așa greu să asculți un plâns din ăsta. Și mă enervez în sinea mea, iar câteodată poate mai dau și pe dinafară. Dar mi-a intrat cumva în reflex ce am de făcut și parcă momentele tensionate trec din ce în ce mai repede. Așa e la al doilea, vii deja rodat, de la primul.

Pasii pe care ii urmez atunci cand unul din copiii mei are o criza cu plans sunt urmatorii:

  1. Mă las la nivelul copilului și încerc să-l îmbrățișez. Dacă nu vrea, stau acolo lângă el. Dacă vrea să stea singură (Ema mai vrea spațiu când e supărată), mă duc într-o parte și îi spun că atunci când e pregătită, o aștept la mine.
  2. Încerc să aflu dacă pot face ceva concret să-l ajut (cu alte cuvinte, încerc să aflu dacă plânsul e despre ceva punctual, sau e doar o formă de descărcare). Dacă pot face, fac. Dacă nu e nicio cerere rațională sau nu e deloc o cerere, mă așez înapoi la locul meu, lângă copil.
  3. Aștept să treacă (în timpul ăsta, încerc să nu oftez, să nu-mi dau ochii peste cap, să nu mă uit pe telefon, etc.). În principiu, îmi imaginez că nu stau să-mi păzesc copilul care are un tantrum, ci că îmi susțin moral cea mai bună prietenă într-un moment greu pe care îl are. Asta mă ajută să reacționez cu respect față de copil și mai ales să nu o iau personal.
  4. Dacă intervine ceva violență (față de sine, de mine, de alții, distrugere de obiecte, etc.), opresc fizic gestul și îi spun copilului pe ton neutru ”nu te las să … (lovești, spargi, etc.)”. Sau ”Știu că ești furios, dar nu este în regulă să…”
  5. Când a trecut, primesc copilul cu brațele deschise, discutăm abia acum despre ce s-a întâmplat (când e în plină criză nici nu o să mă audă, ce să mai zic de ascultat) și îi dau apă și ceva de mâncat.

Cu timpul, pe măsură ce creierul copilului se va dezvolta, el va descoperi mecanisme proprii de autocontrol și autoreglare. Pentru că asta e diferența dintre un băiețel tantrumizat și tatăl său adult, de exemplu. Băiețelul tantrumizat nu are dezvoltată partea creierului responsabilă cu gestionarea emoțiilor în momentele astea grele (neocortexul), pe când tatăl său îl are. De-asta avem pretenția de la adulți să se poată controla în momentele grele, iar de la copii doar pretenția să învețe să o facă. De-asta e inutil să-i certăm atunci când au câte o criză, să-i pedepsim, să-i trimitem în time out, să ne crizăm și noi. Pentru că este o abilitate pe care copilul încă nu o are. Iar datoria noastră de părinți este să-l ghidăm în aventura asta a copilului, în care învață să-și dezvolta abilitatea autocalmării și autogestionării.

E ca mersul pe bicicletă. Dacă un copil încă nu poate să meargă singur pe bicicletă, e inutil să țipăm la el și să-i dăm una la fund. Când se va urca din nou pe bicicletă, nu va fi învățat brusc să-și mențină echilibrul, ci doar va avea teamă și poate că nu va mai merge pe bicicletă cu aceeași plăcere, ci temându-se. În schimb, dacă vom fi acolo pentru copil, îl vom susține atunci când se dezechilibrează și îl vom ajuta să se ridice atunci când cade, oferindu-i încredere, copilul va prinde aripi și se va dezlipi.

Ce putem noi să facem, concret, e să vorbim deschis despre emoții. Să i le prezentăm, cu tot cu context, să descriem, să deschidem discutii. Nicio emoție nu e bună sau rea, ele sunt pur și simplu. Le simțim cum trec prin noi, le conștientizăm, trecem mai departe.

Vă las mai jos câteva jocuri despre emoții pe care eu le fac cu copiii cu care lucrez, pe care le-am integrat în ateliere și pe care le-am făcut și cu copiii mei. Nu aveți nevoie de cine știe ce materiale, doar de o imprimantă, niște carton (puteți comanda online, ca să nu mai pierdeți vremea prin magazine), cartușe de schimb pentru imprimantă (pentru că e vorba despre printat poze care trebuie să arate bine, pentru ca atenția copilului să nu se ducă în detalii legate de calitatea pozelor, ci să se poată concentra pe esență; și cartușele le puteți comanda tot din magazinele online).

Cartonase cu emotii

Eu am ales din pozele noastre, de familie, chiar poze cu copiii mei în diferite ipostaze. Când râd, plâng, sunt extaziați, dezgustați, întristați, etc. Am scris pe fiecare poză ce emoție e transmisă, apoi le-am printat, tăiat și laminat.
Cu cartonașele astea puteți face fel și fel de jocuri.
Le printați în dublu exemplar și faceți jocuri de asociere, jocuri de memorie, puteți juca ”Popa Prostu”.
Sau puteți juca mima, pe echipe. Trageți un cartonaș și încercați să-l imitați, iar ceilalți trebuie să recunoască emoția.
Puteți invita copiii să deseneze emoția de pe cartonașul respectiv cu un marker de whiteboard pe o oglindă.
Se pot face foarte multe cu aceste cartonașe. Ideea de bază e să vedem emoțiile, cum se descarcă ele, să nu percepem nimic înfricoșător în legătură cu ele și să deschidem discuții cu ajutorul lor, despre situații reale.

Zaruri cu povesti

Pentru copiii mai mici, o variantă simplificată a acestui joc este să luați două cuburi de lemn, iar pe unul să lipiți stickere cu diferite animale, în timp ce pe celălalt să scrieți cu markerul diferite stări (vesel, trist, furios, etc.).
Dați cu ambele zaruri și încercați să imitați emoția. Cum face un cal trist? Dar un cățel speriat?

Pentru copiii mai mari, puteți lipi pe zar fețe de copii. Sau, dacă deja copilul știe să citească, scrieți direct nume. Celălalt rămâne la fel ca la jocul anterior. Apoi, încercați să compuneți împreună povești. De ce e Tudor dezgustat? Ce a pățit fetița de e surprinsă? Cu ce ocazie se bucură Elena atât de tare? Intrați în detalii, scrieți poveștile după dictare, dacă sunt de acord și copiii.

Cartonase de reglare a emotiilor

Câteodată ne putem folosi de diverse tertipuri pentru a activa zona din creier responsabilă de autocalmare. Și noi, ca adulți, dar și copiii. Nu merge de fiecare dată, nici la noi și nici la ei. Dar, când și când, va funcționa. Și de fiecare dată când va funcționa, va transmite creierului un mesaj important: Uite, așa poți reacționa când îți pierzi controlul. Cum mama oricărei reușite e exercițiul, de fiecare dată când transmitem creierului mesajul ăsta, nu facem decât să pavăm calea către autoreglare.

Pentru asta, eu am creat niște cartonașe cu activități care să ajute la calmarea copilului furios. Le-am pus în casă într-o zonă liniștită (puteți crea alături de copil un colț al relaxării), iar copilul știe că acolo le poate găsi. Câteodată, când este furios, se va duce acolo, la ele, și își va alege una din activități, care îl va ajuta să revină pe linia de plutire. Câteodată va merge împreună cu voi. De cele mai multe ori nu va merge. Sau nu în clipa aia. După tantrum, când aveți discuția îi puteți propune ca data viitoare când se va înfuria, să meargă la cartonașe și să aleagă unul dintre ele.

Activitățile prezentate pe cartonașe sunt de mare ajutor. Ele fie activează zona din creier responsabilă de autoreglare, fie ajută copilul cu oxigenarea, ceea ce e esențial în momentele alea, fie sunt strategii de mindfullness.

toleranta la frustrare 2

Le puteți printa, lamina și prinde pe toate într-un colț, cu un inel de chei. Sper să vă fie de ajutor.

GESTIONARE EMOTII

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez
Avem nevoie de MOASE!
Cum imbraci un copil impotriva vointei lui
Share This