Una din provocările mămiceniei este să îmbraci copiii. Știu, pentru voi ăștia non-părinți poate părea ceva extrem de simplu, iar postarea asta a mea fără rost. Ce-o fi așa greu să îmbraci niște vietăți umane? Iei niște haine, bagi mâini în mâneci, picioare în craci, închizi niște nasturi și tragi niște fermoare și aia e. Bașca, după ce mai crește copilul, se îmbracă și singur, iar dacă ai un mediu montessori acasă (ok, ok, știu, pe non-părinți nu-i interesează de montessori) copilul își ia singur până și hainele din șifonier și la doi ani ați scăpat de tot de corvoada asta.

În primul rând, dați-mi voie să râd. Mult. Stați așa. Încă mai râd. Mai am puțin, mai suportați-mă. Gata. Ok, am râs. Să revenim la realitate.

Eu am doi copii, pentru cine nu mă cunoaște. O tânără adolescentă de 3 ani și jumătate și un băiețel pre-adolescent, de un an și jumătate. Amândoi cunosc sensul cuvântului ”NU” și îl folosesc ca atare. Nu bluza aia, nu pantalonii ăia, nu scutecul. De s-ar putea piele moale de fund gol zi de vară până-n seară, aș avea cei mai fericiți copii de pe fața pământului.

Nu știu dacă ați încercat vreodată să îmbrăcați un copil de 3 ani și jumătate, obosit și surescitat în același timp, într-o pijama la ora 9 seara. Dacă nu ați încercat, o puteți face. Deși sunt împotriva cruzimii față de animale, dați-vă cu ulei pe mâini și încercați să îmbrăcați un pește pe uscat într-un balon cu gura mică. Sau să puneți niște șosete subdimensionate unei omide. Dați-i unei maimuțe un shot de espresso și țineți morțiș să-i trageți pe ea o salopetă. Ați prins ideea. E GREU!

Dar cum facem? Că nuzi pe Calea Victoriei nu-i putem scoate. Și nici cu forța nu prea vrem să-i îmbrăcăm, pentru că parenting pozitiv și chestii.

Păi depinde. De părinte și de copil, dar mai mult de copil. La unii copii funcționează jocurile, iar alții te vor privi cu cea mai mare dezorientare când vei încerca să pui pantofii copilului în picioare de elefant de pluș. Ai mei sunt diferiți. Așa că știu cum e cu ambele variante.

Cum imbracam copiii prin joc?

De multe ori observăm cum copiii fug de lângă noi și hainele noastre nechezând ca un mânz eliberat din încarcerare. Și râd cu gurile până  la urechi în timp ce fug de noi și se hăhăie și aruncă niște chiloți pe lustră și tricoul peste balustrada de la balcon. Și iar râd și aleargă mai departe și noi ne smulgem niște păr din cap, în ideea că și-așa se făcea alb până terminam de îmbrăcat copilul, așa că măcar am scăpat de vopsit.

Ei, dragi părinți de copii veseli cintezoi tropăitori prin casă cu chiloții pe cap… Asta se cheamă ”invitație la joacă”. Mda, știu că joaca e ultimul lucru pe care ai chef să-l mai faci atunci când ești în contratimp, când ești gravidă în 36 de săptămâni și trebuie neapărat să ieși din casă în următoarele 3 minute ca să nu pierzi programarea la medic sau când e dimineață și e neapărată nevoie să ajungi la birou, par example.

Ai putea să devii ursuz și să nu intri în jocul copilului. Și tot atât ar dura să reușești să-l îmbraci, doar că la final veți fi amândoi ciufuți și cu capsa pusă.

Sau ai putea să faci tot posibilul să începi pregătirile mai devreme, ca să poți intra în jocul copilului. Să-l alergi bezmetic prin casă și să arunci cu hainele în el. Să încerci, comic, să îi tragi copilului pantalonii peste cap și tricoul peste picioare. Să te faci clovn și să încerci să te îmbraci chiar tu cu tricoul mărimea 92, să cazi teatral, să-ți plângi teatral de milă și să vorbești în dodii. Să îmbraci 19234 de ursuleți de pluș. Să începi să cauți prin casă copilul care ar trebui să fie în pantalonii ăia și nu e.

O să râdeți și o să vă distrați și, la un moment dat, copilul va fi pregătit să se îmbrace. Toată lumea fericită, da?

Cum imbracam copiii prin… rabdare?

Dar mai sunt și copiii care te privesc puțin cruciș când îți pui șosetele pe nas. Nu pricep care-i treaba și ce te amuză pe tine așa. Scopul lor nu e să te provoace la joacă, ci pur și simplu nu vor să fie îmbrăcați. Sau nu în clipa aia… Ei, cu ăștia ce facem?

Cu ăștia avem răbdare. Le spunem ce urmează să se întâmple și le arătăm hainele. Îi rugăm să vină atunci când sunt pregătiți. Copiii ăștia, în general, se vor ține la distanță de blestematul maldăr de haine. Piei, satană, cu pantalonii tăi verzi cu tot! Apoi, asemeni animalelor de pradă, vor începe să se apropie din ce în ce mai mult. Până la urmă, cu ceva răbdare și multe explicații, copilul va accepta să se îmbrace.

Acum, important e să vedeți de ce refuză să se îmbrace. Poate îi întrerupeți dintr-un joc sau dintr-o experiență interesantă prin care trec. Poate acum se uita la furnici și nu vrea să se întrerupă. Nici nouă nu ne place să vină altcineva și să ne oprească dintr-o activitate la care suntem concentrați.

Sau poate nu pricep de ce trebuie să purtăm haine. De ce trebuie scutec.

Sau poate sunt în punctul în care vor să exerseze să se îmbrace singuri.

Sau să renunțe la scutece.

Sau vor să aibă puțină putere în ceea ce privește viața lor proprie și personală, în care cam noi luăm toate deciziile. Ei bine, ăsta e corpul lor și vor să ne arate că fac ei ce vor cu el. Poate am putea privi în ansamblu, să vedem dacă le putem lăsa putere de decizie în alte aspecte în restul timpului.

Sau… sunt multe alte motive, pe care doar noi, părinții, le putem afla.

Ah, și era să uit. Ce mai e foarte important să știți este că… asta e doar o perioadă, care o să treacă oricum. Greu de crezut, nu?