Citeam azi un articol despre cum e bine să ai încredere în copii. De când se nasc, să ai încredere în ei. Că știu, că înțeleg, că pot aplica. Aud adesea cum copiii vin pe lume niște ”tabula rasa” și mi se pare atât de greșit să pornim de la premisa asta.

În fine, astăzi despre alimentație. Pe mine, alimentația copiilor m-a preocupat întotdeauna. Cu siguranță pentru că eu nu am avut niciodată o relație sănătoasă cu mâncarea, nici cu imaginea mea din oglindă. M-am zbătut toată viața să fiu ”slabă” (acum când mă uit la unele poze îmi dau seama că eram slabă, doar că nu o vedeam). Îmi era greu să mă abțin, mâncatul venea cu vinovăție la pachet. Nu înțelegeam cât de importantă e o alimentație sănătoasă. Nu înțelegeam că mâncarea e mai mult decât ”te îngrașă/nu te îngrașă”. Nici acum nu înțeleg, de multe ori.

N-am vrut ca și copiii mei să treacă prin asta. Mai ales Ema. Știu, idei preconcepute, dar e fată… Cum am fost și eu. Așa că mi-am făcut un scop în viață din alimentația ei în primii 2 ani de viață. Am evitat cât am putut eu alimentele pe care le consideram nesănătoase. La 2 ani plângea în magazin după mere și sana și trecea pe lângă Barni și Tedi fără să le bage în seamă.

”Lasa ca vezi tu, incepe gradinita, vorbeste cu prietenele si o sa se simta ostracizata ca ea nu mananca ciocolată si pufuleti si nu bea suc. O sa se infiga in ele de n-o s-o mai scoti de acolo. O sa vezi.”

Ah, de-aș avea un bănuț pentru fiecare afirmație din asta pe care am auzit-o… Mulți bănuți aș mai avea acum. Dar nu le-am băgat în seamă. Chiar și așa să fi fost, ce rost ar fi avut să bag eu cremvurști în ea la 1 an ca să o pregătesc pentru ăia pe care o să-i mănânce când o să aibă 4?

După 2 ani și ceva am încercat să mă mai relaxez. OK, avem o alimentație preponderent sănătoasă, de la care mai putem face și excepții. Așa a început să primească o dată la o viață câte un sfert de ou kinder. Apoi a primit, din greșeală, un cremvurșt. După 4 luni, în concediu, i-a recunoscut la micul dejun. A vrut. A primit. A făcut 3 ani. A vrut înghețată de la magazin. Am luat. A vrut să guste un baton cu cereale cumpărat din magazin. A gustat. A mâncat pentru prima dată pufuleți, primiți. Apoi, de atunci, am mai cumpărat și noi de 4 ori. A băut suc de mere natural (nu din concentrat, dar cumpărat), amestecat cu ”apă cu bule” și gheață. Ieri a gustat o pufarină. Mănâncă ocazional Pombar. Cam așa au evoluat lucrurile.

Pe măsură ce a crescut, am scăzut interdicțiile, dar am crescut numărul de explicații. Ce conțin unele alimente și de ce nu sunt sănătoase. Am luat cărți și cartonașe de anatomie, o machetă cu organele… Am discutat despre boli, despre zahărul din sânge, despre excitanți ai sistemului nervos. Despre pancreas și insulină. Despre ce e diabetul și cine îl are din familie. Despre cum se tratează și cu ce interdicții (definitive) vine el. Despre carii. Despre vitamine și minerale. Despre beneficiile unor alimente. Despre igiena alimentară. Am vorbit mult, am citit mult și i-am arătat multe. Apoi i-am dat libertatea de a alege.

Ce a urmat?

A fost în vizită (singură) la o prietenă unde a fost servită cu cele mai dulci și nesănătoase jeleuri și biscuiți cu ciocolată. A întrebat-o pe mama prietenei ei dacă au zahăr. Mult? Da. Atunci ia unul singur, pentru că nu-s sănătoase. Apoi a venit acasă și mi-a povestit.

La ziua altei prietene a primit tort. De ciocolată. A luat o linguriță. A mulțumit și l-a lăsat acolo.

Am fost la Starbucks cu prieteni și copii. Am umplut comanda de tort și biscuiți cu ciocolată. A vrut și Ema o gogoașă cu ciocolată. I-am luat-o, cam cu un nod în gât. I-am explicat ce conține. A luat o gură din ea și a lăsat-o pe masă. Apoi a mâncat fructe.

Și mă bucur atât de mult și-s atât de mândră de noi. De ea că face alegeri bune, că își permite câte o scăpare, dar că nu le transformă în obiceiuri. Că e suficient de calculată și are un autocontrol la care eu doar visez. Că e un exemplu pentru mine…

Și-s mândră și de mine. Că am ieșit din bula superprotecției. Că am mers corect, pe firul învățării, motivației intrinseci și i-am dat copilului aripi când era gata de zbor. Că nu am făcut-o să refuze o ciocolată pentru că așa vreau eu, ci pentru că așa vrea ea. Pentru că nu mă cramponez de mâncare atunci când construim amintiri, că pun alte lucruri (mult mai importante, din punctul meu de vedere) în prim plan. Apartenența, acceptarea, încrederea…

Și e mare lucru… Și îmi asum o parte din merit. Și-s mândră de mine.